Care este principiul invocat de catre Montesquieu in organizarea statului? (3 argumente)

Montesquieu arata, ca in fiecare stat există trei puteri: puterea legislativă, puterea executivă, care rezolvă problemele de drept internaţional şi puterea executivă care se conduce cu întrebările
dreptului civil. În continuare el lămureşte că prima putere în persoana diriguitorului ori a unei instituţii emite legi temporare ori permanente, corectează sau abordă legile existente. Puterea
a doua declară război sau încheie pace, primeşte ori trimite ambasadori, asigură securitatea, preîntîmpină invaziile. Puterea a treia pedepseşte infractorii, rezolvă problemele apărute între
persoanele particulare. Ultima, după Montesquieu, poate fi numită judecătorească, iar a doua simplu – putere executivă de stat.
Raţiunea divizării puterilor reiese din necesitatea asigurării libertăţii şi îngrădirii abuzului.
Montesquieu justifică această separare prin faptul, că atunci cînd puterea legislativă şi executivă sunt în mîinile unui corp/grup/ sau ale unei persoane, nu există libertate, deoarece există teama, că acelaşi senat sau monarh pot face legi tiranice şi le pot aplica în mod tiranic. De asemenea, el menţionează că nu există libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă şi executivă, deoarece judecătorul ar putea fi şi legiuitor, şi agresor. Ideile sugerate de Montesquieu în modelul său teoretic de separaţie a puterilor şi-au găsit pe deplin aplicarea în practică, implimentîndu-se în normele constituţionale ale marii majorităţi a statelor lumii.
Montesquieu este interesat îndeosebi, de separarea celor trei puteri, întrucît de modul în care acestea sunt separate şi se exercită sau nu libertatea politică. Atunci cînd în mainele aceloraşi persoane sau ale aceluiaşi corp de dregători se află întrunite puteri legiuitoare şi puterea executivă, nu există libertate deoarece se naşte teama că acelaşi monarh sau acelaşi senat să nu întocmească legi tiranice, pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există, de asemenea, libertate, dacă puterea judecătorească nu este separată de legislativă şi cea executivă. De asemenea, puterea executivă trebuie să ia parte la legiferare prin dreptul său de veto, altminteri, ea va fi curînd deposedată de prerogativele sale. Monarhului – care deţine dreptul de veto, în virtutea căruia se poate împotrivi voinţa puterii legislative – îi este interzis să ia parte la legiferare, adică să statuieze. În schimb, puterea legislativă, - deşi nu ar trebui să aibă, la randul ei, dreptul de a ţine în loc puterea executivă, căci activitatea executivă fiind limitată prin natura ei, este inutil de a o îngrădi, - are dreptul şi trebuie să aibă împuternicirea de a examina în ce chip au fost puse în aplicare legile pe care le-a făcut ea.
Montesquieu a intuit că separarea puterilor aplicată în mod absolut şi absurd ar bloca practic, procesul de guvernare. Dacă cele trei puteri nu ar coopera şi s-ar înfrîna neproductiv şi neeficient una pe alta, doar de dragul înfranării, ar ajunge la un punct mort, adică la inacţiune.
Remediul unei asemenea impas este colaborarea puterilor. Datorită mersului necesar al lucrurilor ele sunt silite să funcţioneze, vor fi nevoite să funcţioneze de comun acord.
În plus, fiecare putere are o posibilitate legală şi materială de a supraveghea cealaltă putere şi, dacă observă încercări ale acesteia de a-şi asuma puteri suplimentare faţă de o altă putere, fie prin preluarea unor prerogative ce aparţin altei puteri, fie prin adăugarea unor puteri suplimentare de natura celor care i-au fost conferite, trebuie să sancţioneze această încercare.