Ce carti gen "Scrisoarea de dragoste" sau "Invitatia la vals" de Mihail Drumes stiti? fundita cele mai frumoase

Elevul dima dintr-a 7-ea e superba.nea dato si noua de citit la scoala dar profa o zis cine vrea so citeasca o citeste cine nu. nu. pentru ca sunt scene care nu apar in fiecare carte
succes.:-p:*

Totul s-a sfîrşit: nu-mi rămîne decît să mă sinucid. Sînt ferm convins că orice aş face de aici înainte nu rezolv nimic. Aşa că,
neavînd încotro, mă văd silit să-mi plec steagul în faţa morţii.
Sinuciderea se dovedeşte a fi un imperativ peste înţelegerea şi
voinţa mea, un imperativ aş zice organic ― împotriva căruia orice
rezistenţă pare lipsită de sens, ridicolă chiar. Nu exagerez deloc; în
mine e viu numai un singur gînd: acela de a muri. În faţa lui,
celelalte gînduri au amuţit, paralizate de înfricoşata lui
atotputernicie. Niciodată n-a fost în mintea mea atîta rînduială
cuminte, pentru că nu mi s-a întîmplat să făptu-iesc ceva cu acordul
atît de unanim al gîndurilor. Mereu m-am izbit de împotriviri dîrze
sau în cel mai bun caz de îndoieli, reticenţe sau ezitări...
Ce s-a întîmplat? Piaza rea, care m-a păscut din leagăn, sădind în
mine buruiana trufiei, a fost germenul nenorocirilor de mai târziu?
Sau eu însumi mi-am creat orbeşte, de-a lungul anilor, situaţiile
nefaste care m-au îmbrîncit în coasta morţii?
Nu ştiu, nu-mi dau seama... Ceea ce ştiu e că mîna destinului a
aruncat cu o savantă preciziune, un laţ, care mi s-a strîns concentric
în jurul gîtului, şi s a mt cum mă sugrumă. Dar de-acum încolo, ce-mi
pasă? Navighez pe apele resemnării şi ştiu foarte bine încotro mă
duce corabia neagră.
Doamne, ce frică-mi era odinioară de lumea umbrelor! Mă
zguduiau spaime teribile, nu era chip să văd un mort fără să mi se
zbîrlească părul. Acum această împărăţie subpămînteană mi-a
devenit dragă. ("Dragă" e o exagerare, mai degrabă "suportabilă".)
Şi aşa-zisa unanimitate a gîndurilor de care vorbeam mai sus e tot o exagerare, însă prea mică, aproape neglijabilă. Pentru că mereu înregistrez opoziţii lăuntrice, mereu . ascult
glasuri care mă cheamă înapoi la viaţă. Dar sînt atît de şovăielnice şi
firave că nici n-ar trebui să le pomenesc. Aşa am auzit-o pe mama
(obsesia ei încă persistă), pe soţia mea, Cecilia, şi pe alţi emisari ai
fiinţei mele aflate în primejdie. Tuturor leram deschis poarta auzului,
dar am rămas surd cînd era vorba de îndemnuri, poveţi ori mustrări.
Ţărmul lumii pe care l-am părăsit e mult prea departe şi chiar dacă
m-ar ademeni calea întoarsă tot degeaba-i: nu mai am putere să
vreau.
Adineauri mi-a făcut o vizită imaginară fostul meu profesor de la facultate, Ion Tîrnoveanu, decedat anul trecut. Era titularul catedrei pe care o ocup eu astăzi. I-am oferit un scaun să şadă ― acelaşi

scaun pe care mă poftea să mă aşez ori de cîte ori veneam la el. Mă preţuia acest venerabil savant cu faimă europeană, doctorhonori s causa al cîtorva universităţi apusene, şi această preţuire mi-a crescut aripi şi mi-a înlesnit biruinţa. Cum i-aş fi îmbrăţişat umbra pe
care o simţeam prezentă în cancelarie şi în sălile de cursuri ca şi
cînd s-ar fi aflat încă în funcţiune.
Am stat mult de vorbă. Cea dintîi frază care a precedat discuţia a
fost: "Tudor Petrican, ştii cît te preţuiesc; dumneata eşti cel mai
inteligent student din toate seriile pe care le-am avut în ultimii
treizeci de ani." (Odinioară îmi mai spusese asta de două sau de trei
ori.) M-a descusut ce-i cu mine? Mă frămîntă probleme atît de grave
şi de nerezolvat încît trebuie să (recurg la un act deznădăjduit? Dar
― conchidea ― e o nebunie să mă sinucidîn primăvara vieţii? (Avea
expresii de-astea, uzate). Se sinucide cineva ajuns în vîrful piramidei
sociale după oe a găsit cheia care descuie uşa tuturor demnităţilor şi
onorurilor? Nu, niciodată! Ce face în schimb? Luptă! Luptă! Luptă!
Din clipa cînd nu onai ţine la viaţă are toate şansele să devină erou.
Numai că eroismul de acest gen s-a stins astăzi din lipsă de idealuri.
A mai spus că, întorcînd spatele vieţii şi bunurilor ei cînd aş fi
putut să mă bucur din plin de ele, înseamnă că atentez odios
împotriva propriei mele persoane.
Banalităţi, locuri comune, vorbe de clacă! Unde era elocinţa care
mă entuziasmase cîndva? Frazele maestrului sunau calp de
astădată, le lipseau căldura şi forţa.
Ce rost ar fi avut să-i înşir tot ce s-a întîmplat, că am răpus viaţa
unei femei, că această femeie era unica mea iubită şi că modul
inedit cum am ucis-o m-a scăpat de rigorile legii penale, dar
conştiinţa ― tribunalul meu suprem ― nu putea trece cu vederea
acest lucru şi m-a condamnat la pedeapsa capitală...
Nu, nu-i adevărat! Mint! M-am lăsat ademenit de o idee justiţiară. Nici vorbă n-ar fi de autopedepsire şi de aşa-zisele im-
perative ale conştiinţei dacă n-aş iubi pe această femeie. Acum o
iubesc mai mult, necuprins mai mult decît atunci cînd trăia. Şi
fiindcă m-a chemat, sînt gata să mă duc la ea. Ştiu, i-e frică şi n-o
las singură. Amîndoi înfruntăm mai bine veşnicia!
...Am pomenit mai sus de un fost profesor (căruia i-am pus în
gură vorbele mele), de o femeie necunoscută care a fost iubita mea,
de o crimă bizară care nu intră în prevederile codului penal şi de
iminenţa sinuciderii mele.
Cine pricepe ceva din toate astea? Citeşte mai întîi, cititorule, istoria acestei iubiri şi după aceea îţi
vei da seama de tot ce s-a întîmplat şi dacă cineva, în locul meu, ar
fi procedat altfel. O aştern în aceste pagini fierbinţi, scrise la mare
temperatură. Să nu crezi că-mi trag spuza pe turtă ca să mă arăt în
ochii domniei tale altfel de cum sînt, pentru a-ţi capta simpatia. Nu.
Voi povesti faptele cu o sinceritate nudă, dezolantă, exact cum s-au
petrecut în realitate. Ştiu că nimeni n-are să mă întâlnească
vreodată ca să arunce cu pietre în mine. Nu mă preocupă emoţia
estetică, nici morala, nici mesajul generos. Nu fac literatură, ci
aştern în aceste file o mare pasiune care altfel ar fi rămas
necunoscută, pentru bunul motiv că pasiunile fug de lumină ―
lumina le omoară.
...Şi acum să iau povestea de la început. Pînă cînd am intrat în cursul superior de liceu, viaţa mi s-a scurs
liniştită, fără zguduiri, ca o apă molcomă de şes. Nici o în-tîmplare
deosebită n-a intervenit ca să-i modifice cursul. Aş zice că tot ceea
ce am trăit eu, în linii mari, au trăit şi ceilalţi colegi ai mei. Aşadar, o
Viaţă anonimă, ca aceea a regnului vegetal sau animal. Abia mai
tîrziu am început să mă diferenţiez de ceilalţi, să merg pe propria-mi
matcă, în sfîrşit, să posed elemente pentru o biografie.
Firea mea avea o mulţime de ciudăţenii, pe care uneori le
ascundeam cu grijă. Eram ceea ce se cheamă în mod curent, un
elev bun. Profesorii mă apreciau, nu numai prin operaţia rece a
notării în catalog, ci arătîndu-mi încredere, chiar afecţiune. La drept
vorbind acestea le atrăgeam nu atît prin sîrguinţă la învăţătură, cît
mai ales prin anumite artificii de conduită pe care mi le sugera
inteligenţa.
Am fost însă elev bun, aş zice, numai în zona strict şcolară. Îndată ce ieşeam pe poarta liceului, deveneam altul, intram într-o
nouă piele. Şi atunci nimeni nu m-ar fi recunoscut. Pentru că în
aceste două aspecte contradictorii nu exista nici un punct de con-
tact. Nu vreau să spun că la şcoală jucam doar rolul unui elev bun cu
prefăcătoria unui actor precoce şi abia în afară de şcoală izbucnea
adevărata mea fire. Nu... Şi într-o parte, şi într-alta eram firesc,
sincer cu mine însumi. Ceea ce făceam acasă nu-mi stîrnea nici o
umbră de remuşcare, după cum nici strălucirea la învăţătură nu mă
umfla de auto-admiraţie. Întotdeauna am fost egal cu mine, între
conştiinţă şi faptele mele a existat un deplin acord.
La şcoală, aveam îndatoriri precise: trebuia să învăţ lecţiile, să
fiu ascultător, sîrguincios, disciplinat. Şi îndeplineam corect toate
aceste comandamente. Acasă nu mi se părea că fac rău dacă mă
încurcam la un joc de cărţi, uneori noaptea, dacă trăgeam un chef la
toartă sau dacă întreţineam legături de dragoste cu fete. (Pe atunci,
de obicei mai în vîrstă decît mine.) Principalul era să trec clasa. Şi o
treceam. De altfel pentru asta fusesem trimis la învăţătură. Cui ce-i
păsa de conduita mea extra-şcolară?
Prin clasa a VII-a mă încurcasem cu o văduvioară de 35 de ani,
care ţinea un restaurant, cel mai bun din oraş. Se prăpădea după
mine, mai precis după tinereţea mea. Nu cred că o iubeam, era prea
mare diferenţa de vîrstă, dar ea întruchipa în ochii meifemeia.A
avut mult de îndurat din pricina pasiunii ei nefericite pentru un adolescent atît de crud şi de capricios. Suferinţelor ei morale li se
adăugau şi serioase pagube materiale. Nu numai că luam masa într-
o cameră a restaurantului special rezervată, dar aduceam cu mine o
şleahtă de prieteni flămînzi şi însetaţi, care se înfruptau pe seama
iubitei mele. Cînd, uneori, îmi făcea imputări din cauza vieţii
destrăbălate, mă supăram foc. Cîteva zile nu mai călcam cu piciorul
pe la restaurant. Tot ea venea învinsă ca să mă împace. funda?