Nichita Stanescu - Meditatie De Iarna
Zidul cerului cenusiu crestea
la capatul câmpiei înghetate.
Pe frânghia-unei raze lasate dintr-o stea
se cobora încet, cu mâinile-nclestate,
faptura ce-am avut-o, timida, stravezie
pe vremea când eram copil.
Cu scoici batea peste câmpie
un vânt marin, vuind febril.
De ce-mi rasai, o, soare, de laguna,
cristalizându-mi sarea de demult,
ca sa plutim pe ceruri, împreuna,
si-n amintire sa te-ascult?!
A fost o vreme rece, înclinata,
cu ani înceti, sporind tacerea,
ce nu se mai sfârseau odata
si nu plecau spre nicaierea
Razboiul înfigea-n câmpie
sageata trupurilor rupte
si tu priveai, copilarie,
moartea, cu clinuri nentrerupte.
De-aceea-mi întretai pe frunte
cu orizontul, dungi fugind
si nu mai vreau sa-ntorci spre mine
absurdul chip, plângând, rânjind.
"Florile primaverii sunt visele iernii, povestite dimineata, la micul dejun al ingerilor."
Khalil Gibran
"Iarna este cu adevarat rece pentru cei ce nu pastreaza amintiri fierbinti."
LisaJulie întreabă: