Poezia "Povestea codrului" de Mihai Eminescu este o creaţie lirică deoarece autorul exprimă în mod direct iubirea faţă de natură şi de persoana iubită. Eul liric, în ipostaza unui adult care rememorează amintirile din viaţa lui, este marcat în text prin forme verbale şi pronominale, la persoana 1, plural: noi, amândoi, nostru, noastră.
Textul este alcătuit din două secvenţe lirice: "vocea" eului liric şi "vocea" codrului. Cele douăsprezece strofe de la început, cuprind "vocea" eului liric, ce descrie codrul. În descrierea codrului se împletesc imagini auditive ("filomelele-i ţin orchestrul"), vizuale("bejănii de albine") şi dinamice ("ciute sprintene de munte"), toate acestea sugerând un tărâm fabulos. "Vocea"eului liric exprimă trăirile, sentimentele de melancolie, de dragoste pentru făptura spre care îşi îndreaptă dorul. Ultima strofă reprezintă "vocea" codrului, ce îi contemplă pe cei doi îndrăgostiţi.
Prezenta figurilor de stil, care dau expresivitate textului este un alt argument al apartenenţei la genul liric. Astfel, personificarea codrului sugerează legătura strânsă dintre om şi natură. Alte figuri de stil prezente în poezie sunt repetiția („Mai aproape, mai aproape"), enumerația (Luna, Soare şi Luceferi), epitete (albele izvoare, bouri nalti), comparaţia („Şi să fim din nou copii, Ca norocul şi iubirea.).
Muzicalitatea specifică genului liric este dată de elementele de versificaţie: măsura de 8 silabe, ritmul trohaic, rima împerecheată.