Problema cu cărţile citite prea devreme e că se pierd. Nu ştiu care-s obiceiurile voastre, dar mie nu-mi place să recitesc cărţi (spre deosebire de alţi bookaholici). N-am timpul şi nici răbdarea să le duc până la capăt, pentru că ştiu cum se termină, iar de filosofie m-am apucat abia prin liceu.
Cu toate astea, una din cărţile de care mi-e cel mai ciudă că am citit-o fără să gândesc nu e vreun sci-fi, ci e Conacul lui William Faulkner. Am primit-o cadou cand am împlinit 11 ani de la o colegă şi nu ştiam nimic de Faulkner, nici de trilogia lui, din care îmi picase în mână ultima parte, aşa că am citit-o. Vă mărturisesc că nu mai ţin minte nimic din ea, nu mai ştiu nici dacă mi-a plăcut sau nu. Ceva mă împiedică s-o recitesc, poate sentimentul că am nevoie de ceva nou, că, am înţeles, n-am înţeles, entuziasmul meu faţă de Faulkner s-a irosit pe creierul meu subdezvoltat de preadolescentă.
Până târziu (şi, ocazional, şi acum, dintr-un soi de inerţie pe care o obţii după anii de liceu unde ţi se bagau pe gât Moromeţii şi Baltagul) am fentat literatura română cât am putut. Cu o excepţie: Mircea Eliade. Aveam cinci volume de povestiri fantastice pe care le-am citit pe nerăsuflate, mai ales pe primul, cel cu domnişoara Christina, iar când le-am terminat am sărit la Noaptea de Sânziene, pentru că era următoarea la rând pe raft. Am irosit-o, evident, ca pe toate celelalte, şi sunt convinsă că i-am scăpat toate dedesubturile. N-am înţeles nici finalul, nici de ce era atât de complicată relaţia dintre personajele principale.
Tot prematur mi-a picat în mână şi Dune. Eram ceva mai mare, dar filosofia lui Herbert mă depăşea, mă plictisea şi n-am înţeles prea bine ce e cu tot hype-ul din jurul seriei. Nici azi nu pot să pun Dune pe acelaşi raft cu cu cărţile mele preferate, iar dacă vorbim doar de science fiction, pe Primii O Sută ai lui Kim Stanley Robinson (din Trilogia Marte, despre care am vorbit si noi aici, aici şi aici) sau pe pequeninos ai lui Orson Scott Card mi-i amintesc cu mult mai multă plăcere decât pe fermenii lui Herbert (iar dacă vreţi să vă plimbaţi prin alte lumi imaginare, mergeţi aici).
Iar dacă tot suntem aici, putem să-i punem liniştiţi pe listă şi pe Carl Sagan (cu Creierul lui Broca, pe care am citit-o pentru că avea o secţiune mare la început cu o amplă descriere a tuturor planetelor şi sateliţilor din sistemul solar) sau pe Stanislaw Lem (cu Întoarcerea din stele. Golem XIV şi încă vreo câteva cărţi pe care nici nu-mi amintesc cum le chema).
În aceeaşi categorie intră, din păcate şi van Vogt, pe care l-am citit mult într-o perioadă, nejustificat de mult având în vedere că nu pricepeam nimic, nici din Lumea non-A (de unde naiba să ştiu la 13 ani ce e aia logică non-aristoteliană?), nici din Silkie, nici din Odiseea navei Space Beagle. Cred însă că tocmai asta m-a atras la ele: felul în care se desfăşurau în faţa mea zeci de pagini al căror sens puteam să mi-l imaginez doar vag.
Şi nu râdeţi, dar problema asta o am şi azi, când îl citesc pe Greg Egan. Vă povesteam mai demult de Carantina şi Scara lui Schild - norocul meu a fost că, în tot elanul meu sci-fi din şcoala generală n-am reuşit să dau decât peste povestirile lui din Axiomatic.
Curios este cum tocmai un autor criptic ca van Vogt, a fost tocmai cel care m-a făcut să mă îndrăgostesc de science fiction. Nu Asimov, nu Heinlein, nu Ray Bradbury (nici măcar Fahrenheit 451, despre care vă spuneam că este una dintre cele mai frumoase metafore ale science fiction-ului) am citit prima oară - ci Star Cluster-ul lui van Vogt. Întotdeauna mi-a plăcut munca de a desluşi ceea ce nu înţelegeam, iar SF-ul n-a făcut excepţie.
Am păstrat pentru final singura din cărţile astea pe care plănuiesc să o recitesc: Vin ploile, a lui Louis Blomfield (aşa cum scrie pe copertă - de care vă sfătuiesc să nu vă lăsaţi păcăliţi, ştiu că arată a copertă de roman de dragoste pentru delectat gospodinele în anii ’90 - sau Bromfield, aşa cum scrie mai peste tot pe internet). Vreo 600 de pagini de Indie colonială scrise de un om care a câştigat premiul Pulitzer (ce-i drept, cu vreo 10 ani înainte să scrie Vin ploile), o carte pe care, deşi am citit-o pe la vreo 14 ani, deci eram ceva mai mare, am pierdut-o pe drum, am abandonat-o şi n-am terminat-o. Deşi mi-a plăcut, s-a prins între două volume din Fundaţia lui Asimov, şi n-a mai dispărut de acolo. Câteodată, maturitatea nu-ţi aduce mai mult creier, ci şi mai multă răbdare.
Voi ce cărţi aţi citit prea devreme?
Ordonare:
După relevanţă
|
Nastia
a răspuns:
Crima si pedeapsa sau Rem.Intr-a 9-a le-am citit si nu le-am inteles pe deplin.in timp incep sa realizez ce vroiau sa spuna/transmita.
Răspunde
|
schindlerww
a răspuns:
Despre neajunsul de a te fi nascut, de Cioran, la 13 ani. Surprinzator, am inteles-o si n-am avut probleme cu negativismul din ea.
|
Ea12345
a răspuns:
La 7 ani cand trecusem in clasa intai ma apucasem sa citesc Jules Verne. Am citit,, Copiii Capitanului Grant" si,, Capitan la 15 ani" dar le-am inteles in mare parte, incat mai stiu si acum despre ce era vorba. Am citit,, Contele de Monte Cristo" prin clasa a 6-a si,, Baltagul" in a saptea. Nu am avut niciodata probleme cu intelegerea textelor. Intotdeauna mi-au placut romanele, actiunea, aventura, dragostea. Am citit mult in copilarie si inca mai citesc. La cei aproape 18 ani ai mei am citit aproximativ 150 de carti(cand a vazut mama ce pasionata eram de lectura, m-a pus sa notez undeva orice carte citeam). As alege oricand sa citesc o carte decat sa citesc un articol sau un rezumat pe internet.
|
Darkmagic
a răspuns:
Am iubit Odiseea navei Space Beagle. 
Iar Jocul cu margele de sticla m-a golit de iluzii. Cred ca e mereu "prea devreme" sa citesti Jocul...
|
anonim_4396
a răspuns:
Am citit asa: Copilaria, de Maxim Gorki; Povestiri istorice-Lisimachos si Dromichetes, de Eusebiu Camilar; Mihnea Voda cel rau,de Alexandru Odobescu; Capitan la cincisprezece ani, de Jules Verne; Romania pitoreasca, de Alexandru Vlahuta; Prometeu, de Alexandru Mitru; Legende istorice-Muma lui Stefan cel Mare, de Dimitrie Bolintineanu.Cam atat deocamdata!
|
MariaChrii
a răspuns:
La varsta de 8 ani am vrut sa citesc Jules Verne 
atuni mi se pareau plictisitoare si grele iar acum am citit toata colectia
|
andra1223
a răspuns:
La Rascruce de Vanturi- Emily Bronte, mult prea repede Acum o citesc din nou.
Alchimistul- Paulo Coelho; nu prea am inteles eu ce cauta personajul principal prin desert si de ce si'a parasit orasul pentru a vedea daca un vis de-al lui este adevarat
|
Peter28
a răspuns:
Am citit pe la 10 ani Baltagul de Mihail Sadoveanu, iar pe la 11 ani am citit ceva cu vampiri, cred... Cartea aia era sa-mi distruga viata
|
Catharsis
a răspuns:
„Voi aţi citit o carte prea devreme?"
E o întrebare foarte interesantă şi, în acelaşi timp, destul de sensibilă.
În primul rând, o carte citită devreme nu e o carte citită la o vârstă fragedă (clişeu ieftin, dar folositor în lipsa unui sinonim mai sugestiv). Aş spune că la zece ani (şi nu numai), nimeni nu citeşte, doar lecturează. Este o mare diferenţă, pe care, bineînţeles, cu toţii o cunoaştem, aşa că nu mai insist prin a o elucida.
„Zidul" de Jean-Paul Sartre e lecturabil la orice vârstă. Un limbaj accesibil, presărat, ce-i drept, cu ceva pompoşenii, o poveste simplă şi un număr redus de personaje. S-ar spune că e chiar reţeta succesului. Totuşi, să înţelegi că e vorba despre ultimele ore ce viaţă ale unor condamnaţi la moarte, închişi într-o celulă, nu e suficient pentru concluzia „Am înţeles tot.". „Pentru prestigiul inteligenţei, solicit argumente mai bune...", zicea dragul de Berkeley.
O carte citită devreme e ca o după-amiază petrecută vizionând un film de Kusturica, întrebându-te în pauzele de publicitate de ce (Dumnezeu) îl dă pe TVR Cultural, când ţie ţi se pare doar o vagă comedie de prost-gust cu fanfară în loc de râs pe fundal. Încurcate sunt căile Domnului!
Să ne înţelegem, nu contest superioritatea intelectualităţii juvenile. Spun doar că e cam devreme să-şi asume... absolutul.
Pare-mi-se că mă contrazic. Am început prin a nega proporţionalitatea vârstă – putere de înţelegere. Ei bine, până acum am explicat doar că, în general, o carte citită până pe la cinşpe ani e doar un exerciţiu de lectură.
Păi, iată şi de ce... O carte „de marcă" citită şi, atenţie, înţeleasă, presupune stăpânirea unor noţiuni (bazice) de teorie literară, de filosofie (e cam mult spus, dar să lăsăm filosofia propriu-zisă pe altă dată, 21.12. 2012, de exemplu) şi de ce nu, o oarecare experienţă literară. Cum CHIAR nu ne naştem cu ele (în minte, că de găsit... sunt pe toate drumurile), ia ceva timp să le mânuim (!?) îndeajuns de bine. Aşadar, nici mult aşteptata vârstă de 18 ani, dar nici venerabila (vârstă, dacă ţineţi neapărat să-mi distrugeţi elipsa) de obzeci si unu’ nu garantează deplina comprehensiune a OPERELOR literare, evident.
Nu am citit nici „Shogun", nici „Pe aripile vântului" şi nici „Idiotul" (de Dostoievski, nu de Dinescu) la zece ani, dar am citit „Călătoriile lui Gulliver" de J. Swift şi am descoperit acum, fără a fi ridicolă, că nu am înţeles nimic şi da, că am lecturat-o prea devreme.
|
ELY098723456778990
a răspuns:
La 5 ani am vazut o carte cu o coperta frumoasa si am inceput sa citesc din ea acea carte era Shogun de James Clavell si mi-a placut iar acum la 13 ani mai vreau sa o citesc inca o data
|
Cosmyno7
a răspuns:
Tin minte ca era o banda desenata cu Spider-man si i-am zis mamei ca ma apuc s-o citesc la 7 ani era mare si c-am grosuta (pana atunci ii ziceam sa imi citeasca la filme subscrite )
|
Legolas
a răspuns:
La 8 ani citeam Winnetou si Stapanul Inelelor. Cartile lui Karl May deveneau plicticoase.2 Ani mai tarziu terminam toata seriacu SherlockHolmes.La 12 ani citesc Cantec de Gheata si Foc...+am citit 1 data Biblia si acum o termin a doua oara
|
AndreeaSakura
a răspuns:
Eu n-am avut o astfel de problema.
Chiar daca la 11 ani am inceput sa citesc Shogun, de James Clavell, sincer, nu mi s-a parut de loc greu de inteles.A fost chiar foarte interesanta.Mi-a placut stilul lui James Clavell, asa ca am citit si Tai-Pan.Cat mi-au folosit aceste doua carti la orele de istorie!
Iar la 12 ani am citit Enigma Otiliei.Profesoara de romana s-a mirat foarte mult.N-am inteles de ce.Ce e ciudat? Imi place sa citesc!
|
AlexandraDianca
a răspuns:
Noua la scoala in clasa intai ne-a pus sa citim Jules Vernes si Morometii.
|
Denny
a răspuns:
Kafka pe malul marii-Haruki Murakami Pe la 13 ani. La ce scene erau descrise, clar nu era pentru varsta mea Totusi, a avut un subiect interesant. Probabil o s-o recitesc candva...
Răspunde 
|
roxy0
a răspuns:
Buna! Eu la varsta de 10 ani am citit Jules Verne Drumul Frantei si Fratii Kip. Pentru mine au fost putin grele deoarece cand am ajuns la capitolul 6-7 nu mai intelegeam nimic.
|
Ra21Q
a răspuns:
La 10 ani am fost pus sa citesc "Adela" de Garabet Ibraileanu. Si nici acum la 16 ani nu o inteleg deloc.
Întrebări similare
Întrebări recente
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
