Cine a inventat indicatoarele rutiere?

Primele semne rutiere au fost cele care indicau
directia si erau "construite" din mormane de stanci si pietre. Prima piatra de
sus avea forma de sageata si indica o anumita directie. Se poate spune, deci,
ca a existat o Epoca de Piatra a semnelor de circulatie.
Urmatorul pas este facut in vechiul oras roman
Pompei, in urma cu aproape 2000 de ani. Pentru ca oamenii se deplasau din ce in
ce mai des calare sau in carute trase de cai, au fost inventate trotuarele si
zebrele. Cateva pietre plate, dechise la culoare ii obligau pe "soferii" acelor
vremuri sa acorde prioritate pietonilor.
In 120 D.C Imperiul Romana a mai facut o
descoperire importanta: bornele kilometrice. La inceput bornele aratau ca niste
pari mici, plasati la distante egale unul fata de altul, raspanditi pe toata
reteaua de drumuri a imperiului: 300.000 de kilometri.
Pe fiecare par era
marcata distanta din acel loc pana la Roma, de aici si expresia:"Toate
drumurile duc la Roma". Dupa caderea Imperiului Roman acest sistem a fost
pastrat si imbunatatit. De-a lungul timpului, bornele au fost decorate si
ofereau din ce in ce mai multe informatii.
In anul 1750, in Germania au fost inventate
semnele in forma de cruce. Dezvoltarea retelei de drumuri a insemnat aparitia
intersectiilor, iar aceste cruci orizontale erau folosite pentru a indica
directia.
La sfartului secolului al 19-lea, masinile incep
sa cucereasca Europa. Datorita gabaritului si formei, masinile acelor vremuri
erau considerate adevarate locomotive, iar pietonii se fereau din calea lor.
Pentru a-i proteja pe trecatori,
inaintea acestor mostrii pe patru roti mergea un om care tinea in mana
un steag rosu.
Aceasta metoda de semnalizare s-a dovetit
ineficienta in lupta cu masinile care invadau strazile, asa ca, in 1903, a fost
semnat in Marea Britanie "Motorcar Act" - un document in
care erau descrise primele reguli de circulatie pe drumurile publice si
pedepsele aplicate in cazul incalcarii lor. Tot aici se mentioneaza pentru
prima data si notiunea de "carnet de conducere".
Prima parte a documentului a reprezentat prima
forma de legislatie rutiera si cuprindea o lista a semnelor de circulatie si
semnificatiile aferente, obligatiile si indatoririle soferilor, dar si pedepsele aplicate pentru incalcarea
regulamentelor.
Ce-a de-a doua parte a acestui "Motorcar Act" introducea numarul de
inmatriculare. Orice masina care circula pe drumurile publice trebuia sa poarte
insemnele orasului de resedinta al posesorului si sa fie inscrisa in "registrul
auto al Guvernului". Aceasta masura a fost luata ca urmare a nenumaratelor
accidente rutiere cu autor necunoscut. Autoritatile vremii emiteau un numar unic pentru
fiecare masina in parte si ii invata pe soferi unde trebuie pusa acea "placuta
de inmatriculare", astfel incat sa fie vizibila.
O alta tema de discutie a Congresului a fost aspectul si iluminatul semnelor de circulatie.
Majoritatea lor erau colorate in alb si negru si contineau atat text cat si
imagine, iar pe timpul noptii erau, practic, invizibile. Solutia gasita la acel
moment a fost plasarea indicatoarelor in dreptul lampilor cu ulei si mai tarziu
In 1920 s-a tinut in Olanda o noua editie a
Congresului Rutier. La acel moment,
"Tara Lalelelor" era si "tara" celor peste 400 de indicatoare si semne
de circulatie, care, in urma congresului, au fost acceptate ca forma si colorit
la nivel mondial.
Doi ani mai tarziu, un reporter suedez a prezentat
in fata congresului o solutie pentru imbunatatirea vizibilitatii
indicatoarelor: asezarea la inaltime. Reporterul a demonstrat ca un indicator
suspendat de un stalp inalt este vizibil de la distanta si permite soferilor sa
actioneze in timp util. Ideea a fost acceptata si impusa tuturor tarilor.
De-a
lungul istoriei congresele rutiere, nationale sau internationale, au analizat
si aprobat un sistem elaborat al indicatoarelor si semnelor de circulatie.
Astazi, oriunde in lume respectam, in mare, aceleasi reguli pentru ca
indicatoarele ne spun tuturor acelasi lucru, indiferent de limba.