CAre ma ajuta cu doua monoloage pentru teatru maxim 7 minute

Buna! uite, cu un monolog asemanator am fost acceptata la UNATC
este vorba despre amintiri, liceu
"Multi ma intreaba:Ce au fost anii de liceu pentru mine? Ce a insemnat acea epoca...defapt,in ce m-am transformat eu atunci? Sincer? Nu stiu daca liceul mai este asa cum mi-l amintesc eu sau daca profesorii erau atat de buni sau atat de rai pe cum mi amintesc eu. Dar ce stiu sigur este ca cel mai important lucru pe care l-am ivatat in acele timpuri a fost valoarea prieteniei.Prietenii,mereu prezenti la bine si la rau; sunt ei, amintirea cea mai curata de atunci! Si iubirea.prima mea iubire. Iubiri, prieteni, nu conteaza cat de departe sunt pentru ca ii voi purta mereu in inima.Si stiu ca o sa raman cu voi, pentru ca ceea ce suntem azi, este prezentul a ceea ce am fost. Voua, dragii mei prieteni, va multumesc pentru ca ati facut ca acea perioada in care mergeam prin lume cu sufletul deschis a fost perioada cea mai buna unde puteam astepta viata!"
mie, personal imi plac aceste fraze

Nu există prieteni care pleacă. Aceia nici nu erau prieteni, ci doar cunoştinţe. Stăm cu toţii într-o gară, pe un peron, aşteptăm ceva, nici noi nu ştim ce. Suntem singuri. Trenurile vin şi pleacă dar nu sunt pentru noi. Dacă ar fi le-am recunoaşte. Stăm singuri pe o bancă, îngheţaţi de frig şi singurătate. Apoi vine cineva şi se aşează lângă noi. E tot un călător. Şi el aşteaptă un tren. Aşteptarea apropie oamenii aşa că intrăm în vorbă, ce să facem şi noi?
Vorbim. Schimbăm cuvinte fără semnificaţie despre vreme şi trenuri, despre trecătorii mai norocoşi care au găsit un tren, trenul lor. Trebuie să spunem ceva. Aşa e politicos, nu? Pe urmă, cu cât vorbim mai mult, cu atât spunem lucruri mai importante. Celălalt nu mai e un străin. Aşteptarea aceasta împreună ne-a împrietenit. Îi vorbim despre fericire şi visele noastre, îi spunem cât ne e de greu şi el ne înţelege, poate şi plângem un pic. Dar nu, nu e timp de asta. Iată, a venit un tren, e pentru el. Trebuie să plece, dar o sa ne scrie. Sigur că da, o să ne scriem, o să ne sunăm, rămânem prieteni, leăgtura asta nu poate să dispară. Cuvintele ce s-au rostit între noi nu sunt cuvinte de străini. Cel ce le-a auzit este un prieten.
Apoi zilele trec, apar cărţile poştale scrise scurt, cuvinte banale şi politicoase, el a ajuns în altă gară, aşteaptă alt tren, e în altă etapă. Şi noi am devenit doar o cunoştinţă plicticoasă faţă de care are datoria de a scrie. Dar trece şi asta. Nu ne scrie mult. Între timp apare altcineva pe peron, un alt călător.