Ce inseamna a fi management? si cum se manifesta?

Dezvoltarea managementului modern

Obiective

* Discutarea schimbărilor survenite în cadrul organizaţiilor şi în practicile manageriale datorită dezvoltării teoriilor moderne privind managementul.
* Identificarea contribuţiei diferitelor şcoli la dezvoltarea gândirii manageriale.
* Descrierea managerului din punctul de vedere al funcţiilor, rolurilor şi abilităţilor.
* Înţelegerea cauzelor pentru care teoriile şi practicile manageriale s-au modificat de-a lungul timpului.
* Înţelegerea motivelor pentru care principiile lui Fayol nu mai sunt valabile în toate situaţiile în prezent.
* Descrierea naturii unui sistem deschis.
* Înţelegerea leadership-ului ca parte a rolului unui manager.

Managementul modern implică un mare număr de abilităţi şi orientări, dintre care multe presupun abilităţi legate de statistică, utilizarea tehnologiei informaţiei, contabilitate şi matematică. Managementul pune accent pe rezolvarea raţională a problemelor şi pe gândirea logică. Cum managementul implică în mod necesar oameni, este de o mare importanţă deţinerea de abilităţi interpersonale – abilitatea de a lucra cu indivizii, dar şi cu echipe de lucru. Pentru a avea succes, un manager trebuie să îndeplinească mai multe roluri şi funcţii.

Domeniul managementului se intersectează cu un mare număr de discipline – ştiinţe sociale, logică, filozofie, matematică, tehnologie informatică, relaţii internaţionale, lingvistică şi cultură. Pentru a fi bine pregătit, viitorul manager are nevoie de un bagaj bogat de cunoştinţe din domenii variate şi de abilităţi care să îi permită să îndeplinească o serie de funcţii; toate acestea îl vor ajuta să îşi îmbunătăţească din punct de vedere calitativ deciziile şi abilităţile.

Capitolul va urmări dezvoltarea istorică a managementului modern de la formele iniţiale de organizare socială, politică şi economică, spre apariţia şcolilor de gândire managerială. Vor fi prezentate şcoala raţională, şcoala ştiinţifică, şcoala relaţiilor umane şi modele contemporane de management, şi vor fi discutate conceptele de bază ale fiecărui model în viziunea principalilor teoreticieni şi cercetători. Vor fi prezentate de asemenea diferitele roluri şi funcţii ale managementului modern, şi vom stabili că noţiunea de management desemnează atât proceduri raţionale sistematice, cât şi abilitatea de a lucra cu indivizii şi cu grupurile.
Orice societate sau cultură prezintă diverse forme de organizaţii sociale, politice sau economice care necesită management şi manageri. La nivel naţional, rolul de manageri îl îndeplinesc preşedinţii, regii, cancelarii etc.
Sociologul şi economistul german Max Weber a urmărit evoluţia organizaţiilor de la conducerea despotică până la birocraţiile moderne. Organizaţiile, administrate iniţial de către clasele favorizate, ai căror membri se bucurau de legături familiale avantajoase, au ajuns să fie conduse de un grup de oameni care se bazează pe competenţele lor în rezolvarea problemelor. Majoritatea organizaţiilor occidentale funcţionau, la începutul secolului al XX-lea, ca birocraţii ”raţionale”. Noţiunile referitoare la management au început să se dezvolte şi au devenit subiecte de cercetare abia în anii 1900.


ŞCOLI MODERNE DE GÂNDIRE MANAGERIALĂ



Complex şi uneori divergent, actul de conducere este definit de eforturile depuse în practica managerială a mai multor decenii. Pe măsură ce condiţiile economice şi sociale s-au schimbat, s-au modificat şi modalităţile prin care managerii înţelegeau să ajute la atingerea obiectivelor organizaţionale. Cea mai bună modalitate de a înţelege dezvoltarea practicii manageriale actuale este analizarea şcolilor de gândire managerială apărute de la începutul secolului trecut.

Şcoala raţională de gândire managerială a apărut în primele decenii ale secolului al XX-lea şi a fost condusă de francezul Henri Fayol, care în 1916 a publicat Managementul general şi industrial. Fayol privea managementul ca pe un sistem raţional şi considera că în orice afacere este nevoie ca activităţile, fie ele tehnice, comerciale, financiare, contabile sau legate de securitate, să fie conduse pe baza unor principii elementare ale managementului.

Cele 14 principii ale managementului enunţate de Fayol sunt:

1. Diviziunea muncii. Specializarea angajaţilor (muncitori şi membri ai conducerii), în vederea creşterii eficienţei şi îmbunătăţirii rezultatelor.

2. Autoritate şi responsabilitate. Dreptul de a da ordine şi puterea de a pretinde supunerea.

3. Disciplină. Gradul în care angajaţii sunt supuşi, îşi dau silinţa, îşi consumă energia şi modul în care se comportă sunt influenţate de cei care îi conduc.

4. Unitatea decizională. Nici o persoană nu trebuie să aibă mai mult de un şef.

5. Unitatea direcţiei. O organizaţie trebuie să aibă un singur plan de atingere a obiectivelor (dezvoltarea principiului unităţii decizonale).

6. Subordonarea intereselor individuale interesului general. Preocuparea faţă de organizaţie este mai importantă decât preocupările individuale.

7. Plata. Asigurarea compensaţiilor corecte şi satisfăcătoare pentru toţi, recompensarea competenţei.

8. Centralizare. Consolidarea funcţiilor manageriale în acord cu circumstanţele din mediul înconjurător al organizaţiei.

9. Ierarhie. Liniile de autoritate trebuie să fie clar definite dinspre vârful către baza organizaţiei.

10. Ordine. Oamenii şi materialele trebuie să se afle în locul potrivit la momentul potrivit, iar oamenii trebuie să ocupe postul care li se potriveşte cel mai bine.

11. Echitate. Loialitatea angajaţilor trebuie să fie încurajată prin tratamentul just, corect şi prin bunătate.

12. Stabilitate. Părăsirea organizaţiei de către un număr mare de angajaţi este deopotrivă cauza şi efectul ineficienţei; organizaţiile bune sunt cele care au conduceri stabile.

13. Iniţiativă. Necesitatea creării unui plan şi asigurării succesului acestuia şi oferirea oportunităţii subordonaţilor de a-l realiza.

14. Esprit de corps. Comunicarea orală trebuie folosită pentru a asigura coeziunea echipelor.

Principiile lui Fayol au fost, în mod evident, utile în mediul industrial al momentului respectiv. În prezent, în ciuda faptului că unele dintre ele îşi dovedesc încă aplicabilitatea, multe par depăşite.

Cercetări mai recente au demonstrat că managementul reprezintă mai mult decât procesul raţional de urmare pas cu pas a unor principii, aşa cum îl descriau teoreticienii lui de început. Dr. Rensis Likert, fost director al Centrului de Supraveghere a Cercetărilor de la Universitatea din Michigan, a analizat timp de douăzeci şi cinci de ani principiile managementului şi le-a sintetizat într-unul singur, pe care l-a numit principiul relaţiilor de sprijin:

“Conducerea şi alte procese organizaţionale trebuie să fie capabile să asigure probabilitatea maximă ca, în toate interacţiunile şi relaţiile din cadrul organizaţiei, fiecare membru, în lumina trecutului, valorilor, dorinţelor şi aşteptărilor sale, să considere experienţa ca fiind suportivă şi că aceasta îi va dezvolta şi menţine sentimentul valorii şi importanţei propriei persoane.” (R. Likert)

Orientarea managementului ca ştiinţă a fost mai puternic definită în Statele Unite de către Frederick Taylor, cunoscut ca părinte al managementului ştiinţific. Taylor a subliniat nevoia observării pe cale empirică (examinarea unor fenomene reale), a analizării şi experimentării şi considera că managerului îi revine rolul de a descoperi cea mai bună modalitate de desfăşurare a muncii sub îndrumarea sa.

Abordarea lui Taylor a fost aceea de a analiza fiecare post în vederea identificării elementelor sau mişcărilor distincte care alcătuiesc munca fizică. Următoarea sarcină era aceea de a observa modul în care aceste elemente puteau fi reproiectate sau modificate în aşa fel încât să fie definită cea mai bună sau mai rapidă metodă de a munci. La baza acestor cercetări stătea accentul pus pe eficienţă.

Taylor nu a înţeles în întregime nevoile umane de interacţiune socială, respect de sine şi împlinire (aşa cum au fost ele explicate de Maslow sau Alderfer). Aplicarea metodelor lui Taylor avea tendinţa de a se constitui într-un sistem mecanic în care totul avea drept etalon de măsurare eficienţa operaţiei. Eforturile lui Taylor au fost continuate de mai mulţi cercetători, printre care sunt de notat Frank şi Lillian Gilbreth, dar accentul pus în management pe sistemele ştiinţifice a început să scadă odată cu apariţia altor şcoli de gândire managerială.

O variantă interesantă a taylorismului există încă, în cercetarea managerială contemporană: în enunţarea teoriei sale bazate pe îmbogăţirea posturilor, Frederick Herzberg analizează, la fel ca şi Taylor, elementele de bază ale postului. În timp ce Taylor dorea să facă munca mai simplă (mai multă muncă şi mai puţin efort), Herzberg credea în caracterul de provocare al anumitor aspecte ale postului, capabile să îi motiveze pe muncitori. Angajaţii care simt că postul lor reprezintă o provocare simt că îşi aduc în mod real contribuţia, fapt ce determină creşterea şi dezvoltarea lor personală. Herzberg a fost printre primii care au subliniat că este necesar ca managerii să acorde atenţie condiţiilor elementare de muncă.

Profesorul Elton Mayo de la Harvard a fost rugat să realizeze o serie de studii privind productivitatea muncii la uzina Western Electric din Hawthorne, în Illinois. Rezultatul studiilor Hawthorne a dat naştere şcolii de gândire managerială numită şcoala relaţiilor umane, care subliniază importanţa pe care relaţia dintre conducere şi muncitori o are pentru creşterea productivităţii.

Investigaţia iniţială de la Hawthorne a analizat rezultatul muncii angajaţilor în diferite condiţii de iluminare. În anii ’20 lumina electrică abia era răspândită, iar companiile electrice susţineau că muncitorii pot produce mai mult în condiţiile îmbunătăţirii iluminatului. Rezultatul studiului lui Mayo a arătat însă că productivitatea muncii creştea indiferent de intensitatea luminii.

Analizarea acestui studiu iniţial a dat naştere termenului efectul Hawthorne. Cei care au analizat situaţia au observat că motivul pentru care productivitatea creştea era faptul că muncitorii se simţeau parte importantă în experiment: ei munceau mai mult datorită faptului că ştiau că sunt observaţi şi că rezultatul experimentului depindea de ei. De la descoperirea acestei reacţii toţi cei care efectuează cercetări bazate pe experimente încearcă să evite apariţia efectului Hawthorne.

S-a crezut de asemenea că productivitatea creştea datorită faptului că, pe perioada desfăşurării experimentului, stilul managerial s-a schimbat: cei din conducere acordau o mai mare atenţie muncitorilor.

Studiul iniţial asupra iluminării a condus la o serie de studii aprofundate asupra a ceea ce se întâmpla cu muncitorii într-o serie de condiţii. Au fost aleşi şase operatori pentru crearea unui grup special de testare a cărui sarcină era asamblarea de relee de telefonie. Timp de cinci ani au fost culese date despre acest grup în diferite condiţii: perioadele de odihnă şi metodele de recompensare erau modificate, s-a testat şi efectul scurtării săptămânii de lucru, şi aşa mai departe.

Rezultatul i-a determinat pe cercetători să afirme că cel mai important factor îl constituia crearea unui sentiment al identităţii de grup, a unui sentiment de sprijin social şi de coeziune, determinate de creşterea interacţiunii dintre muncitori. Superiorul ierarhic a fost de asemenea observat şi s-a stabilit că faptul că adopta un anumit comportament faţă de membrii grupului experimental a condus la dezvoltarea spiritului de echipă. Iată câteva observaţii ale studiului:

1. Şeful (observatorul şef) era personal interesat de reuşitele fiecărei persoane.

2. Era mândru de ceea ce făcea (înregistrarea perfor-manţelor grupului).

3. A ajutat grupul să îşi stabilească propriile condiţii de lucru.

4. A acordat feedback privind performanţele afişându-le la vedere.

5. Grupul era mândru de reuşite şi era satisfăcut de interesul pe care cei din afară îl manifestau faţă de realizările membrilor lui.

6. Membrii grupului nu simţeau că au fost presaţi de schimbare.

7. Înainte de operarea unei schimbări, membrii grupului erau consultaţi.

8. În cadrul grupului s-a dezvoltat un sentiment de încredere şi candoare.

Studiile Hawthorne, efectuate la sfârşitul anilor ’20 şi începutul anilor ’30, au stabilit un tipar ce a fost urmărit de majoritatea cercetărilor care au fost efectuate în următoarele două decenii. În management, accentul nu mai cădea pe eficienţă, ci pe nevoile şi sentimentele muncitorilor şi pe impactul relaţiilor sociale asupra grupurilor. Aceste studii reprezintă baza preocupărilor prezente pentru munca în echipă, construirea echipelor, precum şi pentru individ.


Şcoli contemporane de gândire managerială



În prezent, domeniul managementului nu mai este dominat de o singură şcoală de gândire managerială. Preocuparea actuală este aceea de a unifica într-o perspectivă coerentă diversele accente pe care se axează numeroasele şcoli de gândire managerială existente.

Această şcoală continuă o parte a tradiţiei deschise de Henri Fayol, prin importanţa acordată funcţiilor managementului – activităţi ca planificarea, organizarea, îndrumarea, coordonarea şi controlul, care caracterizează munca unui manager. În această şcoală de gândire este inclusă şi nevoia de a studia rolurile managerului.
Bazată pe studiile Hawthorne, această şcoală încearcă să includă rezultatele cercetărilor actuale din ştiinţele comportamentale, şi a dat naştere unei discipline numită comportament organizaţional. Accentul cade pe stilul managerial, pe managementul participativ, munca în echipă, dinamica grupului, comportamentul individual, motivare şi comunicare, şi se consideră că este necesară integrarea într-o abordare coerentă a unui mare număr de cercetări.

Această şcoală, care a avut un impact puternic asupra managementului, susţine că managerii trebuie să privească organizaţia ca pe un sistem – un sistem deschis care interacţionează cu mediul şi care este alcătuit din subsisteme interne legate între ele (subsistemul tehnic, subsistemul social şi subsistemul administrativ). O schimbare sau o dereglare a unei părţi din sistem afectează celelalte părţi. Managerilor le revine rolul de a acorda atenţie intrărilor din mediul exterior (legi, reglementări, acorduri cu sindicatele, condiţii economice, oferta de forţă de muncă etc.), precum şi rolul de a căuta metode prin care să influenţeze mediul.

Una dintre cele mai recente tendinţe în gândirea managerială este aceea de a privi organizaţia ca o cultură sau subcultură. Acest cadru de referinţă operează o distincţie între aspectul material şi aspectul imaterial al culturii: aspectul material include factorii fizici (clădiri, aspect, echipament şi tehnologie), în timp ce aspectul imaterial include valorile, normele, simbolurile şi scopurile care definesc modul în care oamenii ar trebui să trăiască şi să se comporte (corect şi greşit, important şi neimportant) şi identifică scopurile pe care oamenii le consideră motivante pentru a muncii.


Această şcoală accentuează necesitatea utilizării metodelor cantitative în management, idee susţinută de dezvoltarea calculatoarelor şi a unor modele matematice şi statistice complexe. Anumite domenii ale unei afaceri (contabilitate, finanţe, economie) sunt atât de complexe încât nu pot fi stăpânite decât prin utilizarea de modele matematice. Planificarea, previziunea şi luarea de decizii bazate pe analiza raţională a datelor sunt aspecte importante pentru adepţii acestei şcoli.


În perioada 1960-1970 accentul cădea pe încercarea de a descoperi un stil de management unic, universal eficace. Douglas McGregor considera că managerii pot fi clasificaţi în funcţie de percepţia pe care o au asupra oamenilor şi de comportamentul pe care această percepţie îl generează. Există deci două tipuri de manageri: cei cu o perspectivă negativă asupra oamenilor (Teoria X) şi cei cu o perspectivă optimistă (Teoria Y), această din urmă teorie fiind considerată a fi cel mai potrivit mod de a conduce. Rensis Likert, Blake şi Mouton şi Abraham Maslow au definit modalităţi universale de a conduce, în timp ce Woodward, Burns şi Stalker (în Marea Britanie) şi Lawrence şi Lorsch (la Harvard, în Statele Unite) încercau să demonstreze că stilul de management necesar într-o organizaţie este influenţat de sarcinile şi tehnologia utilizate. De exemplu, procese tehnologice continue de dimensiuni mari, cum ar fi cele utilizate în rafinăriile de petrol, necesită un alt tip de management decât cel utilizat în ateliere auto de mici dimensiuni. Tipul de management utilizat depinde de natura sarcinilor, de tipul de oameni implicaţi, de cadrul temporal şi de obiective.

Abordarea situaţională susţine că nu există un stil managerial a cărui eficienţă să fie universală, şi că este nevoie ca toţi factorii să fie analizaţi într-o situaţie dată, iar apoi fie să fie aleasă o persoană cu un stil care să se potrivească situaţiei, fie să fie instruiţi oamenii din punct de vedere managerial astfel încât să răspundă cerinţelor situaţiei respective.



Discuţie privind şcolile de gândire managerială



Dat fiind numărul mare de perspective asupra manage-mentului, se ridică întrebarea cum poate fi determinată orientarea cu cea mai mare valoare pentru o anumită situaţie.

Nici una dintre şcolile de gândire managerială nu acoperă toate domeniile care îl interesează pe un manager. Unele dintre aceste orientări ale managementului sunt puternic marcate de realităţile timpului în care au apărut, şi au fost modificate în momentul apariţiei unor schimbări ale realităţii.

Odată cu apariţia computerelor şi a progreselor în domeniul sistemelor informaţionale şi în telecomunicaţii, managerii au fost nevoiţi să abordeze un stil managerial mai accentuat orientat către tehnologie. Şcoala situaţională este o încercare de a sublinia importanţa flexibilităţii managementului în funcţie de un număr cât mai mare de situaţii de muncă, dar nu spune managerilor cum să acţioneze pentru a fi cât mai eficace. Se pare că există o serie de acţiuni manageriale aplicabile aproape oricărei situaţii (ascultarea, acordarea de importanţă oamenilor, utilizarea tuturor resurselor), în timp ce alte acţiuni sunt specifice unor situaţii unice. Acest lucru înseamnă că managerii de succes trebuie să aibă cunoştinţe despre management în general, dar şi să înţeleagă anumite aspecte specifice ale organizaţiei şi ale situaţiei de lucru în care acestea sunt plasate.

Majoritatea cursurilor de management încearcă să transmită cât mai multe cunoştinţe şi abilităţi manageriale generale, plecându-se de la ideea că studentul va fi capabil să descopere aspectele particulare ale industriei şi organizaţiei în care se va angaja. Un element central pentru manageri este înţelegerea de către aceştia a modului în care organizaţia sau subdiviziunea organizatorică pe care o conduc creează valoare. Pentru aceasta este esenţială o bună cunoaştere a tehnologiilor utilizate şi a modului în care funcţionează afacerea ca şi posibilitatea de a avea o viziune cât mai cuprinzătoare. De aceea, cei mai mulţi manageri de vârf au o dublă calificare: o pregătire de bază care poate aparţine unor domenii foarte diferite: inginerie, economie, filozofie, medicină, ştiinţe sociale etc. şi una managerială (obţinută în general prin cursuri postuniversitare).



ACŢIUNI MANAGERIALE MODERNE


O metodă utilă de înţelegere a managementului este determinarea acţiunilor pe care managerii ar trebui să le facă pentru a atinge obiectivele organizaţionale şi a acţiunilor pe care ei le fac efectiv.

Un teoretician al managementului modern, Luther Gulick, în încercarea de a stabili ce trebuie să facă un manager pentru a atinge obiectivele organizaţiei, a întocmit următoarea listă de funcţii ale managementului:

1. Planificarea. Determină ce trebuie făcut şi cum va fi făcut pentru ca obiectivele organizaţionale să fie atinse.

2. Organizarea. Identificarea activităţilor necesare şi stabilirea structurii formale a unităţilor de lucru şi a autorităţii prin care aceste obiective vor fi atinse.

3. Angajarea. Procesul selecţionării, instruirii şi menţinerii personalului necesar funcţionării organizaţiei.

4. Conducerea. Stabilirea obiectivelor, luarea deciziilor, transmiterea deciziilor şi instrucţiunilor subordonaţilor.

5. Coordonarea. Asigurarea interacţiunii dintre diferitele părţi ale organizaţiei astfel încât munca să fie îndeplinită în mod coerent.

6. Raportarea. Un proces care permite managerilor să afle ce se întâmplă în cadrul organizaţiei prin intermediul informaţiilor vehiculate în înregistrări, rapoarte, cercetări sau inspecţii.

7. Bugetarea. Planificarea sistematică a utilizării şi controlul resurselor financiare.

Funcţiile de raportare şi stabilire a bugetului sunt combinate de obicei în ceea ce se numeşte funcţia de control.

Lista de funcţii descrie majoritatea responsabilităţilor unui manager. Ordonată astfel din raţiuni didactice, lista întocmită de Gullick nu trebuie percepută ca o înşiruire de activităţi pe care un manager le desfăşoară în mod raţional, ordonat şi sistematic; activitatea unui manager se desfăşoară în mod unitar, iar lista funcţiilor manageriale se constituie ca descriere a cadrului în care un manager determină ce trebuie făcut.

În opinia specialiştilor români în domeniul managementului (Ovidiu Nicolescu, Ion Verboncu, Eugen Burduş) funcţiile managementului sunt următoarele: planificare, organizare, coordonare, antrenare şi control-reglare.

În opinia noastră funcţiile managementului sunt:

1. Planificarea. Este procesul de stabilire a obiectivelor şi a ceea ce trebuie făcut pentru a atinge aceste obiective.

2. Organizarea. Este procesul de structurare, alocare şi utilizare a resurselor pentru atingerea obiectivelor stabilite.

3. Coordonarea şi antrenarea. Este procesul de inspirare, motivare şi coordonare a oamenilor pentru atingerea obiectivelor.

4. Controlul. Este procesul de monitorizare a realizării obiectivelor vizând adoptarea unor acţiuni proactive sau corective cu caracter de reglare sistemică.

Henry Mintzberg şi alţi cercetători au dedicat o perioadă considerabilă de timp observării managerilor şi înregistrării de date în legătură cu activităţile acestora într-o zi obişnuită de muncă. Ei au observat că majoritatea managerilor trec cu rapiditate de la o activitate la alta şi se angajează într-o serie de funcţii pe care Gulick nu le-a identificat. Guest a descoperit că un şef de echipă era angajat în 237-1073 de incidente zilnice fără a avea o pauză (ceea ce înseamnă că aloca aproximativ 48 de secunde fiecărei activităţi). Rosemary Stewart a descoperit că managerii au posibilitatea de a lucra neîntrerupţi timp de cel puţin o jumătate de oră doar în 9 momente dintr-o zi de lucru.

Analiza lui Mintzberg arată că managerii dedică o mare parte a timpului lor întâlnirilor, convorbirilor telefonice, lucrului la birou şi rezolvării corespondenţei – într-un cuvânt, comunicării. Concluzia acestor studii a fost aceea că activităţile desfăşurate de un manager definesc trei tipuri de roluri: roluri interpersonale, roluri informaţionale şi roluri decizionale, fiecare dintre aceste grupuri fiind divizate în subroluri.



În acest domeniu este foarte important contactul managerului cu ceilalţi. Mintzberg caracterizează situaţiile în care managerul, în interacţiunea lui cu ceilalţi, îndeplineşte rolul de reprezentare, lider sau liant.

ˇ Lider. Mintzberg consideră că leadership-ul reprezintă un rol foarte important al managerului, deoarece implică interacţiunea cu ceilalţi, determinându-l pe manager să imprime energie şi entuziasm viziunii pe care doreşte să o transmită oamenilor. Ca lider, managerul încearcă să îşi motiveze subalternii devenindu-le mentor, ajutându-i în rezolvarea problemelor şi integrând nevoile indivizilor cu obiectivele organizaţiei în aşa fel încât să le asigure satisfacerea. Managerul acţionează în primul rând ca o resursă aflată la dispoziţia grupului pe care îl conduce. Managerul foloseşte de asemenea puterea pe care i-o conferă poziţia, competenţa şi caracterul său pentru a-i influenţa pe oameni să lucreze împreună pentru binele companiei.

ˇ Liant. Rolul de liant se referă la acţiunea managerului de a menţine relaţii de cooperare cu oameni şi structuri din afara unităţii organizatorice pe care o conduce. Puterea managerială este deţinută doar în condiţiile în care managerul o poate exercita ca urmare a recunoaşterii şi primirii unui sprijin din partea celorlalţi. Pentru a avea putere şi influenţă şi în afara unităţii pe care o conduce, este important să aibă legături puternice şi sprijin din partea celorlalţi.
ˇ Reprezentare. Această activitate este centrată pe calitatea de simbol a managerului. O mare varietate de situaţii solicită ca managerul să reprezinte entitatea organizatorică pe care o conduce: şedinţe, ţinerea unui discurs cu ocazia pensionării unui angajat, participarea la o serbare organizată de companie etc. Acest rol solicită prezenţa managerului nu atât ca resursă, cât în virtutea poziţiei pe care o ocupă în cadrul organizaţiei. Chiar dacă acest rol nu este foarte important în procesele de schimbare şi dezvoltare organizaţională, el este critic pentru funcţionarea în bune condiţii a organizaţiei, pentru crearea unui climat favorizant.
Managerul acţionează ca un dispecer al informaţiilor din cadrul organizaţiilor, o foarte mare parte a timpului său de lucru fiind utilizată în recepţionarea sau furnizarea de informaţii. Mintzberg împarte acest rol în trei domenii:
ˇ Monitorizare. Cum managerii sunt bombardaţi cu o multitudine de date – rapoarte, telefoane, zvonuri, bârfe, analize şi minute ale şedinţelor, corespondenţă, reviste de specialitate, mass media, întâlniri diverse – care alcătuiesc un fel de “smog informaţional”, ei trebuie să decidă ce informaţii trebuie reţinute şi folosite în luarea deciziilor şi ce informaţii trebuie ignorate. Managerii care nu reuşesc să îndeplinească acest rol în mod corect se lasă influenţaţi de surse de informaţii care nu sunt de încredere, sunt copleşiţi de un volum foarte mare de informaţii care le consumă un timp foarte preţios şi iau decizii inadecvate.

ˇ Diseminare. Managerul trebuie să acţioneze ca o placă turnantă a comunicaţiilor din cadrul unei organizaţii. El transmite informaţii – fapte, opinii sau valori (speranţe, idealuri, aspiraţii) – din interiorul sau din afara organizaţiei, atât de sus în jos cât şi de jos în sus în cadrul organizaţiei. Dacă managerul nu îşi îndeplineşte acest rol, subordonaţii nu înţeleg către ce se îndreaptă organizaţia iar superiorii săi nu află care sunt preocupările, grijile şi opiniile angajaţilor.

ˇ Purtător de cuvânt. În acest rol managerul furnizează informaţii în afara organizaţiei, în mediul acesteia.

Cea mai importantă activitate managerială este luarea deciziilor. Mintzberg identifică patru roluri în această categorie:

ˇ Întreprinzător. În acest rol, managerul trebuie să identifice oportunităţi şi să ia decizii care presupun asumarea unor riscuri şi realizarea unor schimbări. De exemplu, dacă managerul decide să acţioneze într-un nou domeniu sau să demareze un nou proiect, el poate decide să delege responsabilitatea pentru o parte a acestei noi activităţi unei alte persoane.

ˇ Rezolvare crize. În orice organizaţie apar evenimente neprevăzute care declanşează crize sau dereglări în organizaţie. În aceste momente critice managerul trebuie să ia decizii şi să acţioneze. Deoarece este practic imposibilă anticiparea eventualelor dereglări (de exemplu defectarea echipamentelor, incendiile, pierderea clienţilor, grevele), managerul trebuie să îşi stabilească o anumită direcţie de urmat în situaţiile de criză.

ˇ Alocare resurse. Abilitatea de a aloca resurse reprezintă pentru mulţi baza puterii manageriale, deoarece această activitate implică alocarea de bani, timp, echipament, forţă de muncă şi spaţiu. Rolul managerilor este acela de a lua decizii în legătură cu utilizarea timpului, de a autoriza acţiuni, de a stabili programe de alocare şi utilizare a resurselor. În lipsa dreptului de a aloca resurse, abilitatea managerului de a-şi îndeplini rolurile este substanţial redusă.

ˇ Negociator. Strâns legat de rolurile sale de reprezentare, purtător de cuvânt şi de a aloca resurse, managerului i se poate cere de asemenea să ia decizii cu privire la negocieri diverse. Aceste decizii privesc organizaţia şi includ situaţii de genul negocierii contractelor colective de muncă, fuziunilor sau achiziţiilor, rezolvării conflictelor, negocierii de contracte diverse.

Evident, nu toţi managerii îndeplinesc toate aceste roluri. Mixul rolurilor pentru fiecare manager depinde de nivelul pe care managerul îl ocupă în cadrul organizaţiei, de natura sarcinilor şi de etapa în care se află cariera managerului.



MIXUL ABILITĂŢILOR MANAGERIALE



Un alt mod de a analiza acţiunile manageriale este analizarea abilităţilor de care are nevoie un manager. Setul de abilităţi de care au nevoie managerii pentru a avea succes depind de nivelul managerial la care sunt situaţi. Privind abilităţile manageriale drept un amestec de abilităţi interpersonale, cognitive şi tehnice, Katz a elaborat un model al mix-ului abilităţilor manageriale.



Abilităţile din dreapta diagonalei reprezintă mix-ul abilităţilor unui manager de pe primele nivele sau ale unui supraveghetor: sunt de observat orientarea către aspectele tehnice ale postului şi accentul pus pe abilităţile interpersonale, în condiţiile scăderii rolului abilităţilor cognitive (care includ rezolvarea aspectelor administrative cum ar fi determinarea misiunii organizaţiei, stabilirea relaţiei cu mediul economic şi planificarea pieţelor, finanţelor şi altor resurse şi servicii).

În general, un individ care intră în domeniul managerial se situează în dreapta diagonalei din punctul de vedere al mix-ului de abilităţi, fiind de obicei responsabil pentru desfăşurarea unei activităţi cu caracter tehnic (supravegherea unei echipe de producţie sau de vânzări, elaborarea unui plan de marketing sau stabilirea unui buget). Sunt implicate abilităţile interpersonale, datorită faptului că managerul intră în contact cu subalternii săi, fie ei priviţi ca indivizi, fie constituind o echipă de lucru. Abilităţile cognitive nu sunt solicitate, ele făcându-se necesare pe măsură ce managerul urcă în ierarhie.

Managerii de pe nivele ierarhice superioare au nevoie de un mix al abilităţilor manageriale aşa cum este descris în partea stângă a figurii şi care este marcat de trecerea de la activităţile cu caracter tehnic către cele care implică planificare, organizare şi stabilirea de contacte cu mediul extern al organizaţiei (clienţi, guvern, sindicate, piaţă şi influenţe străine).

Managerii au în prezent o profesie foarte complexă, care solicită unei persoane să fie eficace într-un mare număr de activităţi. Acest fapt poate fi pus mai clar în evidenţă dacă studiem inventarul abilităţilor manageriale pe care se bazează metoda de perfecţionare managerială utilizată în cadrul Centrului de competenţe manageriale de la IESE Barcelona care a iniţiat Programul de Conducere Sănătoasă. Specialiştii din cadrul acestei prestigioase şcoli de administrare a afacerilor grupează abilităţile manageriale astfel[1]:

1. Abilităţi strategice – facilitează generarea de valoare economică pentru firmă prin adaptarea superioară la mediu:

- viziunea asupra afacerii

- orientarea spre client

- luarea deciziilor

- gestiunea resurselor

2. Abilităţi organizaţionale – facilitează dezvoltarea capacităţii angajaţilor şi buna înţelegere dintre aceştia:

- comunicare

- lucru în echipă şi conducerea acesteia

- coaching

- negociere

- organizare

- relaţionare

3. Abilităţi de eficacitate personal㠖 facilitează conducerea propriei persoane într-o manieră eficace:

- autocunoaştere

- iniţiativă

- motivaţiei

- învăţare

- autocontrol

- autocritică

- gestiunea timpului

- optimism

- creativitate

- integritate

- gestiunea stressului

- gestiunea emoţiilor (inteligenţa emoţională)

Prin abilităţi sau competenţe înţelegem comportamente observabile şi obişnuite, cu caracter de deprinderi. O veche controversă între specialişti se referă la educabilitatea abilităţilor manageriale. Altfel spus, managerii sunt înnăscuţi sau se pot crea prin educaţie? Talentul şi înclinaţiile naturale au fără îndoială un rol important. În opinia noastră nu este posibil ca în urma unui curs de management cineva sa şi devină manager. Părerea noastră este că a deveni manager este rezultatul unui proces de transformare personală. Lărgirea perspectivei şi concepţiei despre lume şi viaţă, sporirea nivelului de conştiinţă, munca cu sine însuşi, descoperirea motivaţiilor şi principiilor corecte creează premise pentru a deveni o persoană capabilă să-i conducă pe ceilalţi, adică o persoană care să merite să fie urmată de ceilalţi şi să îi aibă în grijă şi nu în subordine. Persoanele optimiste, care se relaţionează uşor cu ceilalţi, care sunt organizate, comunică excelent, sunt dotate cu intuiţie şi empatie, care dau dovadă de forţă de caracter, care au un dezvoltat sentiment de comuniune socială şi care îşi dezvoltă competenţele tehnice necesare sunt clar avantajate în ocuparea şi îndeplinirea cu succes a unor funcţii manageriale.



Întrebări recapitulative

1. Ce se înţelege prin şcoala raţională de management, şcoala ştiinţifică, şcoala relaţiilor umane şi şcolile contemporane de gândire managerială?

2. Care sunt diferenţele esenţiale dintre aceste şcoli?

3. Cine sunt cei care au teoretizat conceptele caracteristice fiecărei şcoli?

4. Cum au influenţat Studiile Hawthorne domeniul managementului?

5. Explicaţi efectul Hawthorne.

6. Pentru ce este cunoscut Frederick Taylor?

7. Care sunt cele paisprezece principii ale managementului enunţate de Fayol?

8. Explicaţi pe scurt cele şapte funcţii manageriale enunţate de Gulick.

9. Rezumaţi rolurile manageriale enunţate de Mintzberg.

10. În ce fel rezistă cele paisprezece principii ale managementului enunţate de Fayol în lumina teoriilor manageriale moderne?

11. În ce fel se poate considera că şcoala ştiinţifică a reprezentat o extensie a şcolii raţionale de gândire managerială?

12. Ce caracteristici ale şcolii ştiinţifice au dus la dezvoltarea şcolii relaţiilor umane?

13. Care credeţi că vor fi tendinţele viitoare ale teoriei şi filozofiei manageriale?

14. În evaluarea dumneavoastră în relaţie cu diferitele roluri şi funcţii prezentate în acest capitol, ce puncte forte şi ce aspecte de îmbunătăţit puteţi identifica?

15. Comentaţi abordarea propusă de specialiştii de la IESE Barcelona în domeniul competenţelor manageriale?

__________________________
Sentimentul de comuniune socială constă în dezvoltarea cât mai deplină la o persoană a “iubirii faţă de aproape”, a acţiunii în concordanţă cu legile care guvernează viaţa şi universul astfel încât această acţiune să aibă valoare şi utilitate pentru obşte. (Alfred Adler, Cunoaşterea omului, Editura IRI, 1996)



[1] P. Cardona, P. G. Lombardia, Como diagnosticar y desarrollar competencias, IESE – „Revista de Antiguos Alumnos”, Nr. 86, Iunie 2002





Pagina anterioarã :: Pagina urmãtoare :: Cuprins :: Home


© Universitatea din Bucuresti 2004.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
This book was first published on paper at the Editura Universitatii, under ISBN 973-575-831-8
Comments to: Viorel CORNESCU; Web Design & Text editor: Laura POPESCU; Last update: February, 2004

Deasta am scris si mult

Bai copile m-am saturat la cat invart de rotita aici sa trec de raspunsul tau ~x( Nu se manifeste ca nu-i vreo boala.Invata sa pui intrebarea intai si dupa poate iti mai raspund.

Optima exact ce ziceam. 1 la mana nu vorbeam cu tine cand am zis COPILE ci cu copchilu ala de mai sus si 2 la mana fac la liceu materia asta si pot sa-ti raspund doar ca ai formulat km aiurea intrebarea dar o sa-ti raspund.Cuvantul manager provine din engleza "to manage" ceea ce inseamna a administra.Deci putem spune ca este persoana care administreaza firma.Se ocupa de angajarea personalului calificat, de administrarea banilor(profitului), repartizarea salariilor si multe alte chestii care tin de firma respectiva. Sper ca m-ai inteles.Am incercat sa-ti explic cat mai simplu.Si nu te mai enerva asa sa nu faci riduri:*:*

Bittersweet: puteai sa treci si de data asta. poate ca chiar am gresit cu intrebarea puteai sa nu raspunzi. si nu-mi zi tu copile ca nu stii citi ani am eu. ok?