Un real Conducător militar trebuie să fie expert în tactică şi strategie militară, să cunoască f.bine totalitatea mijloacelor tehnice utilizate în condiţii de front, să fie un bun organizator (manager), să cunoască bine psihologia umană şi să fie apropiat de subordonaţii săi (să fie sever dar drept, să le cunoască nevoile şi aspiraţiile, să aplice în cunoştinţă de cauză prevederile şi cutumele regulamentelor militare, să-şi respecte colaboratorii şi să le ceară acelaşi respect faţă de el, să nu fie de o duritate excesivă, sadic, lipsit de umanism, etc.).
Să posede studii militare urmate în unităţi de învăţământ specializate de prestigiu (ex. WestPoint; Academii Militare tehnice sau strategice de elită, cu un statut recunoscut pe plan internaţional; etc.)
Câteodată, aceştia pot deveni şi conducători politici pricepuţi, dar cu excepţii destul de rare (ex. De Gaulle; Ion Antonescu; Tito; Al. Machedon; Eisenhower; Hindenburg; Napoleon Bonaparte; etc.).
Oamenii politici de vârf, atât cei care conduc o ţară cât şi cei prinşi în sistemul superior al aparatului de Stat, trebuie să aibă o pregătire politico-adminstrativă, economică, financiară de elită (în SUA pentru asta există Universitatea Harvard, iar în Anglia - Oxford), care să fie capabili de a avea o imagine de ansamblu asupra problematicii pe care o implică conducerea unei naţiuni, fiind necesare în afara deţinerii unor solide studii politice şi de unele specialităţi manageriale ca: bănci-finaţe; drept; drept internaţional; limbi străine de circulaţie internaţională; charismă; intuiţie nativă; şi în general, studii superioare în diverse domenii ştiinţifice (ex. Churchill; Poincare; Bush; Kenedy; Titulescu; Iorga; Colbert; Machiavelli; etc.).
De-alungul istoriei însă, experienţa vieţii umane a demonstrat,
că există şi exemple redutabile efective, de persoane care
posedau în mod nativ (din naştere) calităţi excepţionale atât în domeniul artelor militare, cât şi în domeniul conducerii naţiunilor(sau în ambele situaţii), dar astfel de cazuri reprezintă excepţii destul de rare (trebuie să fii dotat cu HAR de la Dumnezeu, mai ales în înţelesul bun al cuvântului!).
Am evitat să dau exemple din istoria postbelică a ţării noastre, deoarece calitatea oamenilor politici din acea perioadă, era destul de catastrofală.
În general, politica este bine să fie făcută de politicieni de carieră şi mai puţin de militari de carieră (care poate duce la o dictatură militară, contrară ideii de "democraţie"), şi care ar putea fi acceptată să zicem, după perioade de beligeranţă şi doar pe durate tranzitorii limitate în timp, până când lucrurile se mai "aşează", se mai calmează, cu scopul de a se evita căderea ţării în haos, recesiune, degringoladă, război civil sau "legea bunului plac" a unora împotriva altora, fenomene ce se pot uşor declanşa în urma unor conflagraţii mondiale sau zonale!
Sper să fi reuşit să-ţi satisfac curiozitatea, asupra subiectului pe care l-ai solicitat. Cu stimă şi simpatie.
sandmonkey întreabă:
Cristian0071 întreabă:
sorinaa0 întreabă: