Cu ce se ocupa Geopolitica?

Moartea şi învierea unei ştiinţe: geopolitica. Geopolitica a fost, după cel de al doilea război mondial, o ştiinţă damnată. Dar nu doar geopolitica fusese compromisă, ci tot ce definea, într-un fel sau altul, Europa Centrală " ceea ce purta numele de Mitteleuropa. Cele două concepte erau strâns legate unul de celălalt. Practic, geopolitica devenea o ştiinţă coerentă în momentul în care setea de revanşă a Germaniei umilite la Versailles a articulat o ştiinţă a recuperărilor teritoriale. |n slujba lui Hitler, geopolitica a slujit, ca şi alte arte sau alte ştiinţe, o agresiune şi a determinat tabuizări postbelice. După 1946, sinuciderea lui Haushofer părea a pune punct unui timp al geopoliticii. Geopoliticienii aparţineau unui dezastru " poate erau chiar la rădăcina lui. Nu altfel s-a întâmplat cu Mitteleuropa, termen lansat în 1916 de cartea lui F. Naumann. Germania pretutindeni, sloganul agresiv al unei puteri în delir părea a fi fundamentat şi pe tezele Mitteleuropei. Şi dacă în ţările socialiste, aşezate sub umbrela Uniunii Sovietice după 1945, geopolitica, geografia politică (şi Mitteleuropa) păreau a servi "forţele demonice ale imperialismului ", (1) nici societăţile de geografie din lumea liberă nu păreau a privi cu îngăduinţă geopolitica. Uniunea Internaţională de Geografie a interzis dezbaterea sub egida sa a problemelor de geopolitică până în 1964.

Prima diferenţiere care se face de obicei este aceea dintre geopolitică şi geografie politică. Aici, credem ca şi Paul Dobrescu că e lămuritoare distincţia lui Ion Conea, (la rându-i, sprijinindu-se pe Hennig şi Kornholz):

"Să fie bine stabilit că geopolitica şi geografia politică nu e unul şi acelaşi lucru, deşi ele au o sumedenie de puncte de contact. Geografia politică se ocupă de aspectul şi ămpărţirea statelor într-un moment dat " aşadar cu o permanenţă " pe câtă vreme geopolitica se ocupă cu mişcările din procesul de devenire al statelor, mişcări care duc la transformarea, înlocuirea sau deplasarea stărilor celor în fiinţă la un moment dat " cu acestea şi cu rezultatele lor. Geografia politică dă instantanee, imagini ale unor stări de moment, la fel cu clişeele fotografice; geopolitica ne prezintă, ca şi un film, forţe şi puteri în desfăşurare ".

Dificultăţile ridicate de geopolitică sunt legate de situaţia forţelor "ăn plină desfăşurare ". Atunci când ne ocupăm de forţele "ăn plină desfăşurare " voinţa de falsificare este, de obicei, impresionantă. Dacă geografia politică este falsificată mai greu, imaginile "forţelor în desfăşurare " ilustrează, nu o dată, partizanatul cititorilor.

De aceea, în preambulul faimosului său dicţionar, Yves Lacoste va atrage atenţia că "rolul ideilor " chiar şi false " este capital în geopolitică, întrucât ele sunt cele care explică proiectele şi care, asemenea cauzelor materiale, determină alegerea strategiilor "

Rolul ideilor " "chiar şi false " " iată o cale deschisă recuperărilor.

"Şi recuperarea unui concept: Mitteleuropa. |nfrângerea Germaniei în 1945 şi eliminarea ei de pe scena politică, eliminarea Austriei din ecuaţiile de forţă, dar mai ales apariţia U.R.S.S. ca superputere mondială, aşezarea Cortinei de Fier - toate anulează Centrul pe care se miza în secolul al XIX-lea. Nu mai există o Europă Centrală, există doar o Europă de Vest şi una de Est, despărţite de Cortina de fier. Geografia politică şi, condiţionată de ea, geografia literară receptează evenimentul ca atare. Există însă încercări de a sustrage culturile odinioară ale Europei Centrale Europei Răsăritene a comunismului. |ncepând din 1949 ele se succed cu o neobişnuită repeziciune. Poate cel mai semnificativ studiu este, în această privinţă, cel pe care Ivar Ivask ăl consacră lui Czeslaw Milosz, scris atunci când acesta obţine, în 1980, Premiul Nobel. Lui Ivask i se părea clar faptul că numita Cortină de fier n-avea cum să fie suprimată: de aceea trebuia să descopere, în Europa Răsăriteană, un număr de ţări care s-ar putea detaşa de Uniunea Sovietică. }ările Europei de Răsărit, scrie Ivask, sunt acelea care despart Occidentul de U.R.S.S. Iar culturile Europei de Răsărit ar fi poloneză, maghiară, română, bulgară, finlandeză, estonă, letonă, lituană, greacă, sârbă, croată, slovenă, adică acele culturi care realizează un spaţiu de despărţire sau de tranziţie între cultura rusă (sovietică) şi cea occidentală. Un spaţiu pe care el ăl numeşte Coloana infinită, după un titlu şi un spaţiu brâncuşian.

Neăndoios că exista în anii şaizeci o bună conlucrare între sociologii, filozofii, scriitorii, geopoliticienii (ăncă nenumiţi aşa, fiindcă termenul e tabu) ai disidenţei sau ai opoziţiei anticomuniste. Dacă comunismul se sprijină pe artişti, atunci şi opoziţia anticomunistă ar trebui să înceapă cu ei: e o strategie care a scos în prim-plan întâi scriitorii, "secundanţii. " Geniala mişcare a lui Konrad Gyorgy, cu Antipolitica sa, lansează, va spune Vladimir Tismăneanu, un manifest pentru strategia sinuoasei eliberări est-europene:

"Pentru Konrad, a promova antipolitica înseamnă a evita tentaţiile milenariste, a tempera acea ivresse ideologică şi izbucnirile viscerale, precum şi a încuraja un Ťsănătos cinism păgân în faţa fanaticilorť. Potrivit lui Konrad, o cultură secundară ar stabili autoritatea creativităţii intelectuale în sferele spiritului, anulând hipnotismul clişeelor, prin caracterul cathartic al ironiei şi un nou simţ al obiectivităţii. Astfel, antipolitica devine o nouă cale de respingere a inutilităţii disputelor ideologice contemporane şi de afirmare a supremaţiei valorilor transpolitice eterne. "

Exemplele convingătoare ar veni din literatură:

"Prizonieri ai acestor dileme insolubile, oscilând între utopie şi disperare, disidenţii intelectuali est-europeni au căpătat un simţ al sociologiei politice suprarealiste necunoscut în occident. Ei sunt urmaşii şi moştenitorii culturii ironiei apocaliptice, reprezentate de Franz Kafka, Robert Musil, Karl Kraus, Arthur Koestler sau Elias Canetti, o lume în care visele şi cultura se ămplinesc într-o urzeală alegorică profetică ".

O paranteză: "Trebuie să-l ardem pe Kafka? " (Realismul neţărmurit) Kafka inaugurează "Lista lui Konrad ". Kafka ar putea să fie personajul nr. 1 al "antipoliticii ". El, Kafka, ar putea să fie (şi chiar a fost) calul troian introdus în cetatea realismului socialist fiindcă esteticienii (ăncă ai realismului socialist) simţeau povara constrângerilor. Voiau o "nouă ordine " " o nouă literatură.

De ce a apărut, dintr-o dată, la sfârşitul deceniului al şaselea şi începutul celui de al şaptelea, pasiunea ideologilor comunişti pentru Kafka? De unde această rapidă asumare a scriitorului?

În iulie 1962, Sartre adresa de la tribuna Congresului Mondial pentru Dezarmare un apel pentru dezarmare literară. Piatra de încercare a "dezarmării literare " ar fi Kafka. O anchetă apărută în ziarul Libération se desfăşura sub titlul: Trebuie să-l ardem pe Kafka? Negreşit, era o întrebare cu bătaie lungă. Nu doar opera lui Kafka, ci şi scriitorul, omul erau aşezaţi sub semnul întrebării. Trebuie să-l ardem, aşa cum naziştii i-au ars rudele - trebuie să-i ardem cărţile, aşa cum G "bbels ardea cărţile adversarilor săi politici?

Grele întrebări pentru ideologii comunişti, într-un timp în care Hruşciov arătase, pe larg, că nici Stalin nu-şi cruţase adversarii politici. Stalin însuşi se făcea vinovat de crime, şi încă ce fel de crime! Unul dintre meritele operei lui Kafka, a fost cel profetic. Exista o nouă profeţie a crimei în paginile sale? Anunţa el dezastrele - trecute şi viitoare - ale comunismului? Profetismul său trecea de Hitler şi ajungea şi la Stalin?

Nici vorbă, lucrurile nu trebuiau lăsate de capul lor. Revistele comuniste se sesizează şi se pun pe treabă, exegeţii "realismului socialist " încep să-şi ia misiunea în serios. Şi să şi-o ia cu atât mai în serios cu cât succesul noii vedete a literaturii sovietice " a lui Soljeniţân - e copleşitor: e atât de mare încât "realismul socialist " trebuia să-şi descopere (şi) alte repere.

Cu un an în urmă " în 1962, deci anul în care Sartre solicita "dezarmare literară " " apărea O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, carte care stârneşte entuziasm enorm: prefaţată în Franţa de Pierre Daix, cartea cucereşte mediile de stânga, deja avertizate de "noua orientare " hruşciovistă. |n La nouvelle critique, Boris Taslitzky ăşi va încheia recenzia cărţii cu aceste elogii neobişnuite:

"Această carte nu se rezumă şi nici nu se povesteşte, ea se trăieşte. Este o carte mare, este un act extraordinar ".

Nu sunt autori de mâna a doua cei care elogiază " sunt lideri ai partidului comunist francez şi ai mişcării comuniste internaţionale. |nsă momentul de vârf al destalinizării pare a fi realizat de apariţia volumului Pentru un realism neţărmurit. Sigur că exclamaţia cu care Aragon ăşi începe prefaţa la cartea lui Garaudy, în 1963, trebuie citată azi cu înţelegerea cuvenită. Scrie chiar Louis Aragon, una dintre cele mai puternice autorităţi ale stângii franceze, laureat al premiilor Lenin, Stalin, figură centrală a Doctrinei, omul care jurase în repetate rânduri pe "mon parti " " insul de la care începea, pentru deceniul al şaptelea, chiar ideea de realism socialist:

"Consider această carte un eveniment. (Pentru un realism neţărmurit, n.n.) Pentru ceea ce spune şi pentru omul care o spune. Pentru clipa în care apare şi ca o garanţie cu privire la viitor. Ca termen final şi ca punct de plecare. Pentru ceea ce distruge şi ceea ce îngăduie. Deopotrivă refuz şi preludiu. "

Roger Garaudy este, în 1963, mâna dreaptă a Liderului, asul propagandei, ideologul care scrisese cărţi celebre despre "actualitatea marxism-leninismului ", ins tradus în ţările socialiste care voiau să afle mai bine ce-i cu noua ideologie. Nu trecuse încă prin nici una dintre celebrele-i convertiri. Aşa că Aragon nu poate fi decât de partea aliatului/ideologului său. Şi va sublinia entuziasmat importanţa eliminării graniţelor realismului socialist, atât de bine delimitate de ideologii comunişti de odinioară:

"Socotesc această carte un eveniment. |ntrucât atinge lucrurile esenţiale ale vieţii şi gândirii mele. Vreau să vorbesc despre ea dintr-un punct de vedere personal.

Strădania vieţii mele a fost exprimarea lucrurilor ce există în afara mea, care m-au precedat în lumea aceasta şi care vor dăinui când eu voi fi dispărut din ea. |n limbajul abstract, aceasta se numeşte realism şi ne străduim să vorbim despre el fără acel ton tragic pe care puţin lipseşte să-l adopt. Realismul joacă o partidă în care miza nu este numai el însuşi, dar în care el însuşi e în joc. Dacă pierde, cel care şi-a ales această vocaţie, pierde totul: nimic nu-i va rămâne şi în zadar veţi pretinde contrariul, tot omul are în taina sufletului său această ambiţie ca ceva din el să rămână "Există mulţimea nenumărată a celor ce ăşi scriu numele pe copaci sau pe pietre, nu-i aşa? Tragedia lor e tragedia mea. "

Nu-i simplu, poate exclama cititorul anului 1963, obişnuit cu certitudinile doctrinarilor comunişti. Ei nu se îndoiau de nimic, ei erau mereu siguri. Realismul joacă o partidă "e o propoziţie greu de înţeles dacă nu ne amintim că suntem după Congresul al XX-lea, care evocase crimele lui Stalin; că suntem după intrarea tancurilor sovietice în Budapesta şi imensul succes al cărţii lui Soljeniţân, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici.

Şi cu doar cinci ani înainte de intrarea tancurilor sovietice în Praga.

Finalul Introducerii lui Aragon sună aşa:

"Cartea lui Roger Garaudy constituie un eveniment într-o lume în care arbitrariul încearcă să ia masca ştiinţei, dogmatismul înfăţişarea artei. |n calitate de realist, şi vă rog să mă înţelegeţi: în calitate de realist socialist, (s.n., C.U.) mă închin eu în faţa seninei lui cutezanţe şi ămi place să cred că oamenii tineri pe care totul, la noi, tindea să-i îndepărteze de realism, vor vedea în această carte începutul unei meditaţii active în care arta contribuie la transformarea lumii ". "

Nu atât Picasso, nu Saint-John Perse ăl interesau pe cititor, cât ideea realismului fără ţărmuri, aşa cum el este întruchipat de Kafka. Şi nu atât realismul ăşi juca în 1963 teribilele lui pariuri, cât întrebarea:

Trebuie să-l ardem pe Kafka? Trebuie să reinventăm Auschwitz-ul?

Auschwitz-ul se instala " mai mult sau mai puţin subversiv - în centrul unei întrebări, devenind, el însuşi, un reper pentru neliniştile omului de cultură. Dar Europa Centrală putea să se exprime prin Auschwitz? Desigur că anii următori vor descoperi două repere care să dea Europei Centrale acea intensitate culturală mântuitoare: fiecare dintre marii scriitori de la Viena începutului de secol XX, fiecare scriitor exponenţial al perimetrului imperial purta cu sine sentimentul autodistrugerii. Al călătoriei prin infern. Presimţea, prin opera lui, nu doar agonia şi sfârşitul Imperiului, ci şi Auschwitz-ul.

Iată, chiar din Rusia veneau imaginile unei călătorii prin infern. O zi din viaţa lui Ivan Denisovici descrie o zi din "altă lume " " dintr-un univers alternativ - aşa cum descrie şi Metamorfoza. Ivan Denisovici Şuhov trebuie să înveţe să supravieţuiască - să descopere o strategie a supravieţuirii, aşa cum încearcă şi Gregor Samsa. E, şi el, închis în corpul său. Trebuie să-şi adapteze corpul la "noua lume " care poate, în fiecare clipă, să-l distrugă. E lumea frigului, a îngheţului. Fiinţa se poate "congela ". Materializarea progresivă a speciei triumfă şi în lagărul său, aşa cum triumfase şi în camera lui Gregor Samsa.

Concluzia la care ajung ideologii realismului socialist că "nu trebuie să-l ardem pe Kafka " înseamnă momentul inaugural al primăverii de la Praga, dar şi al resuscitării unui concept necesar anulării Cortinei de Fier: Europa Centrală. El se naşte sub semnul imaginarului care ăşi construieşte o geografie a lui.

Numărul 5 din 1964 al Secolului XX nu ar fi trebuit să fie pentru români o nouă invitaţie la lectură şi probabil că nici nu a fost doar atât. Kafka e tradus cu pagini fundamentale, care creează în România un sentiment eliberator: se naşte, practic, o nouă literatură " una care construieşte nu în interiorul realismului, ci într-o paradigmă ANTI, care să valideze valorile replicii. Dacă la începutul anului 1965 şi în 1966 Dumitru }epeneag stucturează proza onirică, Dejunul pe iarbă (1968) şi Noaptea inocenţilor (1969), dar mai ales Lunga călătorie a prizonierului (1971) cuceresc redute noi în interiorul unei "alte literaturi ". Dar nu numai prozatorii tineri o iau razna prin geografiile imaginare ale visului: autori bine aşezaţi în interiorul unei literaturi realiste ( realist-socialiste) evadează. Zaharia Stancu (Ce mult te-am iubit), Laurenţiu Fulga (Alexandra şi infernul), Marin Preda (Moromeţii, II), ca să nu mai vorbim de A.E. Baconsky se sustrag constrângerilor, în numele unor opţiuni fără îndoială subversive.

Desigur, un paragraf special ar merita A.E.Baconsky, autor al unei oniriade "decadente " în Echinoxul nebunilor şi a Bisericii negre, prima recitire a lui Kafka din unghiul de vedere al unui dezastru spiritual. Dar felul în care scriitorii central şi est-europeni descoperă, prin Kafka, lumea absurdă în care trăiesc, ar merita un capitol aparte.

Geopolitică, geografie politică şi geografie literară. Cazul Mitteleuropa. Nu numai cultura ironiei apocaliptice, aşa cum credea Konrad, poate sluji destalinizarea, ruptura de ideologia totalitară. Personajul grotesc, eroul popular al comediei cehe, celebrul Svejk va putea deveni unul dintre liderii de opinie. Tragicomediile lui Forman, Menczel, Chitilovei etc. ilustrau un tip de impas şi un dezastru. Idilicul conjugat cu grotescul puteau defini dimensiunile unei înfrângeri. Aşa că, după 1968, iniţiativa cehă va juca un rol central în geopolitica anticomunistă. De fapt, prin Havel putem înţelege de ce eroul lui Hasek e un erou absurd. |ntoarcerea lui Havel către Ionescu nu e lipsită de semnificaţii: el aduce în centrul atenţiei nu doar o Europă fracturată, ci şi o lume absurdă. O lume absurdă "care poate deveni una coerentă, logică, dacă regăseşte puterea celor fără de putere. Puterea celor fără de putere " un Canon identitar al Mitteleuropei.

De fapt, extraordinarul succes al studiului lui Kundera, Tragedia Europei Centrale nu trebuie separat de revenirea, în atenţia tuturor, a Geopoliticii " ştiinţă validabilă azi. La începutul anilor şaptezeci, geopolitica nu mai era o ştiinţă interzisă, la începutul anilor optzeci intră în actualitate. Scris şi apărut în Franţa în 1983, tradus, cu un imens succes în Statele Unite în 1984, Tragedia Europei Centrale aparţine momentului geopolitic al anilor optzeci. Fiindcă în anii optzeci, apoi în anii nouăzeci sunt traduşi, recitiţi, recuperaţi, studiaţi, consideraţi "clasici " chiar Ratzel, Haushofer, bestiile germane, ultimul, agent al lui Hitler şi (posibil) criminal de război.

De fapt, e bine să recitim Antipolitica lui Konrad. Trecerea către marii scriitori, către marii artişti, cei care presimt apocalipsa (Auschwitzul, Noul Centru!) favorizează nu doar apariţia disidenţei, ci şi apariţia "noilor geopoliticieni " exprimaţi prin literatură.