Cum vi se pare meseria de Jurnalist?

E buna ca nu stai mult in picioare pe acolo si primesti un salariu convenabil plus ca riscurile sa fii dat afara sunt foarte mici.

Sincer.plictisitoare

Deunazi, asteptind un troleu pe Dacia, un pusti se apropie de mine si ma intreaba… unde e Bulevardul Dacia. Ii zic ca e la mijlocul lui. Se intinde inspre Grivitei si inspre Mosilor. Nu, ca el cauta o rotiserie de pe Dacia, ca vrea sa se angajeze. Ca e la facultate, iar taica-su i-a zis ca de-acum trebuie’ sa se descurce singur, ca nu mai e treaba lui. E student la Jurnalism mititelu’ si ar vrea sa dea, la anul, si la teatru. I-ar placea lui, asa, sa fie jurnalist, asa s-a gindit el. Ca parca a fost bunicel la romana in liceu si scria compuneri dragutele, ca i-ar place sa scrie si la ziar.
Ma uit la el si nu imi vine sa cred. A terminat un liceu, a vrut facultate, a ales-o dupa nume, ca suna bine Jurnalism si Stiintele Comunicarii si-acum vrea sa se angajeze ca shaormar la un colt de strada, ca nu-i mai da tac-su bani de tigari cit e in facultate si trebuie’ sa se descurce. Ii mai strecoara muma-sa cite-un cin’ste de mii pe saptamana in geanta cu mincare pe care i-o trimite la locomotiva, da’ atit. El vrea sa se angajeze, sa traiasca si el mai bine, si s-a gindit ca s-ar pricepe destul de bine la invirtit lipia pe dejte. Si e student, mititelu’, la Jurnalism. El vrea sa fie ziarist. Si de asta se duce sa rastoarne pe-o lipie doua linguri de ketch-up, doua de maioneza, trei cartofi si doua bucatele de carne, trei felioare de castraveti si doua de ceapa.
Ma uit la el si ridic dintr-o sprinceana. Esti student la Jurnalism, vrei sa fii ziarist si te duci sa umpli chifle pentru infometati. O sa chiulesti de la cursuri ca sa ii umpli pe altii de E-uri. Il intreb de ce nu vrea sa isi caute un loc de munca prin presa. Hai, nu prin presa, macar sa scrie stiri pentru vreun site. BestJobs si eJobs sint pline de locuri din astea. Nu stie. Zice ca rotiseria aia… Ca nu ii da tac-su bani sa se intretina la facultate.
E negricios, tuns scurt, incaltat in adidasi, cu o pereche de blugi albastri cam spalaciti, un pulover pe git in rosu si negru si-o geaca bleumarin. Are privirea pierduta, e intr-o ceata totala. El vrea sa fie jurnalist. Am fost odata la rostiseria aia, da’ nu mai tin minte unde e. Da, ca mi-ar place-asa, sa fiu jurnalist, sa scriu la ziar. Ma intreb daca merita sa-i spun ce-l asteapta. Si imi raspund singur, sec: Nu. Nu, pentru ca el n-o sa fie jurnalist niciodata. Nici macar n-o sa incerce sa se angajeze. O sa esueze intr-o circiuma, carind prosopul pe bratul drept. N-are stofa.
***
Mi-a luat, cred, mai bine de doi ani ca sa pricep ca pentru a fi jurnalist iti trebuie mult singe rece. Si nu ma refer la faptul ca nu am stiut, ci ca nu am realizat. Ca nu mi-a fost ideea bine conturata in cap. Nu de alta, dar cind practici meseria asta, rar ai timp sa te gindesti la cite lucruri presupune. Iar a fi jurnalist, presupune sa ai suficient singe rece.
Fireste, acum depinde de ce intelege fiecare prin sintagma singe rece. Personal, legat de subiect, a avea singe rece inseamna sa nu te impresioneze nimic, oricit de ciudata, rea, impresionanta, grava ar fi situatia. Ma uitam mai devreme pe materialul pe care l-am scris pe blogul fostului loc de munca, cel despre accidentul de la Birlad, soldat cu 13 morti. Articolul a fost preluat de Observator de Bacau. Nu stiu daca numai pe site sau si in editia tiparita. Am intrat in spital la fel cum intram cu vreun an jumate in urma. Am stat la tutun cu directorul, ne-am intrebat de sanatate, l-am luat la misto "ca pe vremuri", am purtat discutii serioase, mi-a zis ce ma interesa.
Am urcat la primul etaj, am stat de vorba cu seful sectiei ATI, aceleasi povesti ca si in cazul directorului. Am urcat la trei, la Chirurgie, am stat de vorba cu supravietuitorii accidentului. Si nu, n-am pus intrebari de genul cum va simtiti? Am iesit din spital, l-am cautat pe seful de la Rutiera, i-am dat telefon, mi-a zis ce ma interesa. Am scris materialul, l-am publicat. Ce e de inteles din asta? Ca nu m-a socat nimic, ca nu m-a impresionat nici o secunda niciunul dintre cei internati.
De-a lungul celor doi ani de presa scrisa, am avut de-a face cu tot felul de oameni. Am fost la nu mai tin minte cite crime, am stat de vorba cu parintii criminalilor, cu parintii victimelor, cu neamurile lor, cu vecinii, am fost la inundatii si am stat de vorba cu parintii a trei copilasi de citiva ani, luati de viitura si ingropati in nisip la citiva kilometri departare, descoperiti morti pentru ca le ramasese cite o mina sau un picior la suprafata, linga cite vreun cocean, in ditamai lanul de porumb. Nu m-a miscat nimic, nu m-a impresionat nimic.
Ce ar putea insemna asta, la prima vedere? Ca sint un insensibil? Ca nu imi pasa? Ca nu ma doare? Ca bine ca nu sint eu in locul lor? Nu. Inseamna separarea meseriei de om. Inseamna ca in momentul acela, desi ii arati omului compasiunea, pe tine nu te misca nimic. Tu doar iti faci meseria. Sentimentele de mila, de groaza, de neputinta, de nefericire, ti le manifesti dupa ce ai scris materialul.
***
De ce n-o sa devina pustiu’ jurnalist in veci? Pentru ca e speriat de bombe. Pentru ca daca l-ai trimis la Morga unui spital, lesina doar de la miros. Pentru ca habar n-are pe ce lume traieste. Pentru ca ii e frica sa intrebe daca stie cineva, vreo rotiserie, pe undeva. Pentru ca ii e frica de viitor. Pentru ca nu s-a gindit niciodata cum e sa fii jurnalist, ce inseamna munca de reporter. Pentru ca, daca va incerca vreodata sa profeseze si va ajunge in fata cuiva cu gura mai mare, va incepe sa plinga. Pentru ca va fi trimis la plimbare fara sa apuce sa rosteasca primul cuvint din prima intrebare.
Pentru ca n-are singe rece. Pentru ca e speriat de tot ce il inconjoara si nu stie incotro s-o apuce.
***
- De ce vrei sa fii jurnalist? ma intreaba redactorul sef.
- Pentru ca stiu ca pot sa fac meseria asta. Pentru ca sint in stare sa stau de vorba cu omul, pentru ca sint in stare sa scriu un articol, pentru ca stiu ca pot. Pentru ca mi se pare ca ma reprezinta.
- Crezi ca un jurnalist poate sa schimbe lumea?
- Nu.
- Te inseli.
- Nu cred. Lumea se schimba singura. Jurnalistul poate doar sa ii arate directia.
August 2003. Aveam 19 ani si eram la primul interviu pentru un loc de munca. Ca sa fii jurnalist trebuie sa stii ca poti. Pentru ca e o stare de spirit. Pentru ca desi la inceput nu ai nici o satisfactie, nici nu iti inchipui cit de mult poate sa te bucure cind cineva te opreste pe strada si te intreaba: Dumneavoastra ati scris articolul ala? Nici nu stiti cit m-ati ajutat! Cum as putea sa va rasplatesc? N-aveti cum. It’s just my day-fuckin’-job.

Perfecta pentru mine!

Are ca ori ce meserie avantaje si dezavanatje :* Dar e o mesrie banoasa si cu ajuoorul ei vezi lumea diferite orase etc

Frumoasa

Interesanta