Urgentt! Idei de compunere cum.as fii la mare si ma trezesc in zori de zi sa admir rasaritul soarelui Cele mai bune idei funda!+ vot

Am hotărât ca astăzi să te întâlnesc pe dig. Tu vii aici în fiecare zi, dar eu aproape întotdeauna sunt absentă. Dar azi... azi simţeam că trebuie să te văd, ştiam că dacă nu vin acum voi mai aştepta cel puţin un an până să-mi dai întâlnire din nou aici, deasupra apei. Ştiam că vei veni, dar nu ştiam cum şi speram că o să fii gol, neascuns de nimic. Am venit pe dig, mai devreme, ca să fiu sigură că nu te pierd, şi-am aşteptat. Nu eram singura care te aştepta, dar eram sigură că vii special pentru mine, restul lumii fiind doar martora amorului nostru. Aerul era umed şi plăcut, uşor călduţ, sărat şi dulce în acelaşi timp, poate un pic amărui. Lumina slabă îşi trăgea seva din mare şi din orizont, roşiatică la limita zării şi cenuşie deasupra mea. M-am aşezat pe un pilon al digului, am tras aer in piept şi m-am lăsat o vreme toropita de muzica valurilor lovindu-se de pietre, ştiind că vei mai zăbovi o vreme în lumea ta. Trebuia să mă relaxez un pic pentru ca povestea noastră de dragoste să fie perfectă.

Pescăruşi care au început să se agite ţipând, prima barcă pescărească ieşită în larg şi purpuriul tot mai accentua al norilor timizi din depărtări mi-au spus că vei veni în curând. M-am ridicat să te întâmpin, am tras din nou aer în piept şi nu ştiu de ce m-am simţit emoţionată, de parcă nu ne-am mai fi văzut. Într-un final ai început să te iveşti şi apa care până acum era ca o mătase ondulată, molcomă şi de o culoare caldă spre neutră a început să fiarbă. Te-am văzut cum te înalţi printre vălurile de nori, întâi fad, cu un pic de roşu, apoi din ce în ce mai strălucitor. Când erai pe la jumătatea norilor, deja debordai de vitalitate sau de mânie, nu ştiam exact, aşa că a început sa-mi fie un pic teamă: dacă nu mai sunt ce te aşteptai, dacă nu mă mai doreşti sau, cel mai rău, dacă nu pentru mine ai apărut şi prezenţa mea acolo îţi strică planurile? Marea parcă-mi simţea gândurile şi a început să izbească şi mai puternic digul, să râdă şi să plângă, să izbucnească în spume şi apoi să lingă rănile rocilor.

Dar de cum ai început să laşi norii sub tine ţi-am văzut zâmbetul luminos de pe chip, obrajii în flăcări şi fruntea descreţită. Mi-am dat seama ce temeri stupide am avut şi că eu sunt acolo pentru tine, unica, pentru totdeauna. La o suliţă deasupra orizontului ai început să arzi şi o dată cu tine tot ce te înconjoară: apa, cerul, norii, stâncile din mare şi de deasupra ei, bărcile, aripile pescăruşilor şi toată fiinţa mea. Totul ardea şi totul râdea, mistuit de pasiunea ta fierbinte, blândă şi de care nu poate scăpa nimeni. Iar eu... eu eram acolo, sorbindu-te din priviri, încercând să opresc clipa în loc şi, cumva, în sufletul meu, chiar am reuşit. Acolo, pe dig, m-ai prins, m-ai îmbrăţişat, m-ai sărutat şi m-ai încălzit, ai văzut prin mine şi mi-ai dat lumină şi aripi. Toţi din jurul meu te vedeau, dar nici unul ca mine, nici unul nu te-a cuprins in palmă de atâtea ori la rând fără să vrea să te păstreze, dar arzând de dorinţă să se înalţe cu tine.

Mă uit în faţă – totul musteşte de tine: apa clocoteşte, fiind acum mătase în jar şi scântei, păsările se avântă spre tine, apoi se aruncă spre apă deziluzionate şi ştiind că nu te vor ajunge niciodată, pescarii cântă sau înjură şi-şi şterg sudoarea pe care tu le-ai înflorit-o pe frunte, pietrele prind viaţă şi cristalele lor îţi întorc în oglindă focul. Şi eu mustesc de tine, ard şi îţi cer nemurirea pentru o clipă la picioarele mele. Dar parcă nimic din ce ţi se închină nu te impresionează, nu te opreşte din ţelul tău zilnic: cucerirea bolţii. Aşa că urci tot mai sus, tot mai departe de orizontul care te-a zămislit şi de locul unde mi-ai dat întâlnire.

Eu stau tot pe dig, acum în genunchi şi cu ochii privindu-te drept în faţa, având în ei o urmă de reproş pentru atât de scurta clipă de iubire pe care mi-ai dăruit-o. Apoi reproşul se transformă în recunoştinţă când muzica apei îmi aminteşte că acea clipă a fost numai pentru mine – scurtă, dar infinită. Te-ai ridicat şi mai mult, din roşu te-ai făcut aproape alb, culoare cuceritorului cerului care nu mai are nimic din pasiunea amantului de acum câteva minute. Vei reveni mâine, cu aceeaşi purpură a amorului, dar eu nu voi mai fi aici, vei împărţi cu alta focul adânc sau, poate, cu nimeni. Acum nu mai eşti cel din revărsatul zorilor, acum nu mai vreau să opresc clipa, acum nu te mai vreau. Vreau doar să mă întind puţin pe pietre şi să zac în căldura ta şi în briza caldă a mării.

Cu picioarele stropite de apa sărată, cu capul sprijinit de un pilon şi cu sufletul încă asemeni unui crater, mă gândesc la tine – acel zeu roşu din zare care ai pus astăzi în mine o altă inimă. Acum pot cânta, pot zbura, pot înota, îmi pot chiar lua viaţa, pentru că ştiu că te-am avut şi m-ai avut, într-un scenariu al fantasmelor şi într-o dimineaţă de sfârşit de august. Timpul va trece, poate peste un an ne vom reîntâlni, poate tu vei fi acelaşi şi eu aceeaşi, poate nu, dar astăzi tu, Soarele, ţi-ai coborât razele deasupra valurilor, le-ai strecurat printre stânci şi mi-ai pătruns în trup, în suflet şi în minte, m-ai ţintuit în absolut o clipă eternă, apoi m-ai lăsat pe stânci schimbată întru totul. Acum adio, căci „pe curând" nu va exista, nu pentru tine, Soare, cel de azi, nici pentru mine, Femeia, cea de azi. Şi încă ceva: clipa a trecut, dar eu am prins-o.