Domnul/Doamna Scepticism în persoană eşti. Sincer, în afară de familia mea, nu sunt sigur dacă e altcineva, dar eu pot zice că îmi pasă de cei apropiaţi şi de ceea ce vor ajunge, la fel cum poţi şi tu. De câte ori nu blamez şi eu lumea prea grăbită, prea egoistă şi prea ocupată de sine doar pentru că nu se uită şi la ceilalţi. De multe ori oamenii înghit prea greu succesul celorlalţi doar pentru că nu li se întâmplă lor. Să prietenul tău cel mai bun câştigă la loto. Ce sentiment ar fi mai puternic? Cel de bucurie pentru el sau cel de invidie că nu ai câştigat tu? Foarte puţini oameni l-ar simţi mai tare pe cel de bucurie, asta pentru că societatea din zilele de azi te învaţă că posesiunile materiale sunt cele mai importante...Pe scurt: Trăim într-o lume prea meschină, în care eşti văzut mult mai bine dacă ai o maşină "bengoasă" decât dacă ai o inimă nobilă şi bună. Din fericire, asta nu mă va face să uit că sunt totuşi om şi că am o inimă de care trebuie să am grijă...
Btw, îmi pare rău, cred că am luat-o pe arătură chiar la întrebarea ta, dar m-a pus mult pe gânduri ce ai zis. Mulţumesc!
Ultima parte.Ai dreptate absoluta.Nimanui nu ii pasa de tine. Absolut adevarat:D
Nu cred ca am avut vreodata satisfactia aia de a ma simti bine cand lui/ei ii e rau. E cam sadica chestia asta.Adica nu stiu, pari cam suparat acum dar cred ca o sa-ti treaca si o sa inveti sa-ti alegii adevaratii prieteni dintre parveniti.
Si o melodie, chiar daca nu esti fan...sau poate:http://www.youtube.com/watch?v=z_rIvIx2JxQ
Adevarul e ca la greu putini sunt langa tine. Am trait nu stiu cate experiente din astea. Dar am invatat sa iert.
Nu gasesc nici o placere sa vad ca unul este mai prost decat mine, poate si altii sunt mai destepti decat mine. Am invatat sa nu mai imi fac o parere despre o persoana fara sa o cunosc bine pentru ca m-am inselat de multe ori.
De cele mai multe ori m-am lasat pe mine deoparte ca sa ajut pe altii. Colegele mele de la serviciu poate ar putea sa confirme asta. Mereu m-am implicat sa ajut. Uneori a iesit bine, alteori nu. Eu am incercat.
Nu am fost mereu asa. Cam pana la 18 ani am fost o persoana foarte egoista, rea, incapabila sa spun "te iubesc"-nici macar mamei mele, incapabila sa spun "imi pare rau" -eu eram pe primul plan. Dar viata te schimba, si eu sper ca pe mine m-a schimbat in bine (inca lucrez la asta).
Si sincer, aici nu ma intereseaza cine judeca sau nu raspunsurile, cui ii place ce scriu sau nu, eu stiu ce fel de persoana sunt, familia si prietenii mei si asta conteaza cel mai mult pentru mine.
Asa e viata! ne place sa ne uitam in gradina vecinului sa fim mai presus decat ei, sa ne barfim chiar daca pe fata le zambim! astia suntem noi.
Deci la varsta mea de 14 ani, cred ca in afara de parinti nu prea exista in viata mea cineva care sa se incadreze in cele de mai sus, si prietenii nu sunt intotdeauna sinceri, uneori te pot impinge in fantana dar fara sa vrea daca gasesc placere in a vedea pe altul mai prost decat mine, nu as putea sa o numesc placere, e o satisfactie care ma ambitioneaza sa pot mai mult. si in viata nu poti spune ca ai prieteni, ai amici, deoarece norocos este omul care se poate bucura intr-adevar de un prieten adevarat. si un prieten adevarat caruia sa ii pese exista, numai ca noi nu putem da totul pentru a primi de asemenea totul.