Pictez de multi ani atunci cand imi fac timp si chef, doar din simpla pasiune. Efectul chiar este terapeutic, se observa mult diferenta, asta pentru cine este deschis la introspectie, desigur.
Am auzit de ea. Nu stiu cum decurge.
Dar eu cand intru intr-o galerie de arta, intr-un muzeu de arta, uit de toate si ies alt om de acolo. Poti incerca. Nu te costa decat biletul de intrare care uneori e simbolic.
Terapia în sine este o artă.
Deci terapia în sine implică artă. Un terapeut bun, ar trebui să aibă ca un instalator, trusa cu de toate, terapeutul cabinetul cu de toate.
Și fiecare client ar trebui să beneficieze de un 50-50. 50 pentru vorbitul acela de care amintea Freud, eliberator pur și simplu prin simplul act de vorbire și expunere a subconștientului și celălat 50 pentru terapia prin artă, de altfel prin care cel mai bine poți accesa inconștientul unei persoane, poți spune cine este acel ins și subconștientul lui prin ceea ce desenează, prin ceea ce alege dintr-un pachet de cărți, prin ceea ce vede într-un desen sau tablou expus, prin cum execută spre exemplu un exercițiu simplu (că e de mânuire a ceva, că e de observat a ceva, că e de analizat ceva, că e de desenat/dansat/ales o jucărie dintr-o mulțime de jucării, ș.a.).
Freud însuși a zis că de altfel arta creată de marile iluminări ale planetei noastre, au la origine sublimarea. Adică oamenii aceia faimoși de creativi și care s-au impus într-un domeniu al artei (pictură, sculptură, scriitură/scenaristică, actorie/teatru, dans, oratorie, diseign vestimentar/interior ș.a.) toate aceste forme de artă și artiștii lor au avut la bază sublimarea. Din ce am priceput, sublimarea era un mecanism de apărare superior, pe care unii oameni care fugeau de ceva sau evitau, sau nu puteau să-și satisfacă o nevoie din Piramida lui Maslow (precum foamea, setea, apartenența la un grup social, iubirea, se×ualitatea, intimitatea, posesiunea unei proprietăți, prietenia, apartenența în cadrul unei familie, protecția acesteia, spiritualitatea) toate aceste nevoie de bază și nu numai, găsite în Piramida lui Maslow, și-au găsit altă formă de exercitare/satisfacere a acelor nevoi și anume prin artă.
Legat de această sublimare, vorbeam cu colega mea chiar recent și zicându-i că nu mai suport filmele de dragoste, că toate au în centru tipa săracă și lipsită de apărare și bărbatul bogat sau potent și puternic. Și ea mi-a spus "păi, da, pentru că filmele astea sunt create tot de femei. Pentru că acolo zace pur și simplu percepția și idealul femeilor legat de dragoste. Și de a căuta bărbatul perfect."
Ori asta am corelat-o tot recent cu ceea ce mi-a zis ea, ea fiind deja terapeut, mi-a zis că are în terapie numai femei trecute de 50, 60 de ani care regretă că s-au măritat, triste și abandonate, înșelate sau pur și simplu rutinate de o viață de călcat/spălat/și stând în jurul unei familii care azi ori a părăsit-o ori și-a urmat propriul drum.
De aici am dedus că în acele filme zace cel mai mult sublimarea legată de nevoia de bază chiar, iubirea, se×ualitatea puse de niște femei ce nu au reușit să și satisfacă acea nevoie pe viu, și au pus-o într-un scenariu, într-o carte, într-un film.
Ce n-au putut avea în realitatate, au avut prin artă cu ajutorul sublimării, în ideal, în vis, în creație și artă.