As avea o întrebare, destinata mai mult adulților.
Cum vi s-a schimbat pe parcurs mentalitatea vostra?
Sa va dau un exemplu ca să înțelegeti unde vreau sa ajung, când aveam 15 ani mi se părea ca sunt un copil prost care nu conștientiza asa multe. Pe parcursul anilor simt ca am evoluat și nu am stagnat deloc. Am fost într-o continua dezvoltare sa zic asa. Acum, la 19 ani, sunt mai matur, percep altfel lucrurile, sunt mai distant, mai rece, nu mai am asa multa încredere în oameni, sunt mai singuratic și retras și altele, ați înțeles voi.
Pe voi cum v-a lovit viata și la ce concluzii ați ajuns? Ce experiente ați avut care v-au schimbat radical viata? Cum va simți la vârsta pe care o aveți?

Am avut evenimente care mi au schimbat viata și poate ca mau maturizat, vârsta nu te maturizează sa știi și suferința, suferință te schimba

Eu am ramas la fel si la 45 ani de la 20, singura diferenta este ca am tot acumulat cunostinte in n domenii, nu sunt deloc rece si distant, sunt cald, vesel si prietenos.
Ca experienta in relatii cu oamenii, o aveam si inainte pentru ca am avut un unchi care a invata foarte multe si ma punea in garda tocmai sa nu fac prostii.

Dau sansa la oricine sa aiba relatie cu mine la o adica, iar daca ma dezamageste nu conteaza, dar am incercat, nu ma feresc de dinainte doar in ideea ca n-ar fi okey.
Si oricum raman cu perioada aia frumoasa care a fost intre noi pana sa ma dezamageasca. Deci nu am ceva de pierdut daca ma dezamageste pentru ca sunt pregatit psihologic ca ar putea face asta.

Si uite asa, m-am ales cu trei prieteni f buni facand asa.

Ma simt okey cu varsta mea, nu ma simteam bine cand eram copil, ca trebuia sa invat gramada si sa fac teme gramada, examene, etc.

Si daca m-au dezamagit 10 am mers inainte sperand ca urmatorul nu ma va dezamagi, si a functionat, nu am zis ca 98 % sunt ca aia 10, cum fac multi aceasta eroare fatala care le ia sansa de a cunoaste oameni de calitate.
Ca unu cald si okey cand ar vedea pe calalalt rece si distant, nici nu mai vrea sa incerce o relatie. Cauta pe unul ca el.

Pai în general oameni se maturizează o data cu vârsta prin prisma experientelor trăite.Nu toți,dar cred ca asa e normal.

Eu una am simțit ca m-am schimbat deja din adolescenta,pentru ca deja de atunci am experimentat anumite lucuri,am fost educata intr-un anumit fel și am cunoscut și partea mai puțin plăcută a societății.
Eu am stat foarte mult singura în copilărie și ai mei ma învățau mereu ce sa fac,ce sa nu, ce am voie și ce nu iar dacă ma plângea ca nu pot sau nu știu tata avea o vorba "gandeste-te ca nu suntem noi aici, ce faci?" și uite asa am început sa îmi iau deciziile singura indiferent de ce avea sa spună oricine (ceia ce nu prea indic fiind adolescent pentru ca am făcut gafe mari dar nah).
Pe urma am început sa am cum ai spus și tu, mai putina încredere în oameni după ce am fost tradata, mintita, folosita.Sa nu imi mai fac grupuri mari de prieteni.Sa vreau sa îmi gestionez casa și familia doar eu și partenerul pe cont propriu și multe altele.
Problema e ca deși acum am 28 de ani aproape și am învățat destul de multe încă mai fac prostia de a lăsa de la mine și a fi proasta de buna.

Cu cat treci prin mai multe situații traumatizante, si le poti gestiona, cu atat te maturizezi mai mult.
Am ajuns la un punct unde nu mai iau multe lucruri in serios. Oamenii imi sunt dragi, cu bunele si relele lor; dar in rest nu contează multe.
Am ajuns la concluzia pe cand aveam 19-20 de ani ca timpul de a face ce vrei e singura "bogatie" valoroasa. Idee nu-mi apartine in totalitate. Culmea, inspiratia a venit dintr-un pasaj din "cel mai iubit dintre pământeni", cand abera principalul personaj despre defintia timpului liber - daca imi aduc aminte bine.
In orice caz, am cu timpul am devenit mai detasat de material, si mai atasat de "potential". In sensul in care imi place sa fac ce-mi, nu sa detin chestii.
Cum ziceam, imi sunt dragi oamenii, si incerc sa le fiu util - in limita posibilului - sa le aduc un plus valoare, chiar daca de multe ori e doar cu o vorbă.

Esti mai realist cu alte cuvine, ceea ce este perfect normal, pentru ca mentalitatea mereu se va maturiza cu timpul pentru ca înveți lucruri noi despre tine și viata, percepi lucrurile altfel, ești mai conștient de acțiunile și nevoile tale personale, implicit experientele de viata te ajuta sa ajungi acolo unde ai nevoie. Personal m-am dezvoltat prin metode relativ simple, cum ar fi discuții cu oameni diversi care au ocupații si atributii diverse, cărțile de dezvoltare personala, filme, documentare ajutătoare dezvoltării mentalului. Lecțiile de viata primite în situații de criza m-au ajutat sa devin persoana care sunt astăzi, mai matura și realista, pentru ca la început eram greu de urnit în ceea ce privea socializarea spre exemplu eram introvertita, imatura, rușinoasă și îmi era teama sa ma apropii de oameni, sa experimentez lucruri frumoase și importante în viata aceasta, implicit sa accept ca poate la un momentdat va fi nevoie sa fac o facultate etc. Totul depinde de vointa personala și concluzia mea este ca ar fi trebuit sa fiu asa cum sunt acum mai devreme pentru ca era un timp potrivit pentru realizările personale.

Si eu am crezut la fel, ca ma voi proteja daca voi fi mai retras si singuratic, dar de fapt nu faci decat sa ii faci pe ceilalti care sunt in grupuri sa te vorbeasca pe la spate, inclusiv parintii tai or sa vorbeasca despre tine. Eu asa am patit.O sa vezi ca daca nu iti gasesti o iubita, familia o sa incerce sa iti bage pe gat pe cineva. Eu asa am patit si m-am enervat rau, cand am vazut ca pe ei ii intereseaza sa fac ce vor ei, nu sa fac ce imi face mie placere. E nasol rau, eu care sunt un tip calm si nu imi place violenta imi venea sa ii bat. Jur. Deci efectiv te aduc intr-o stare de ****, cand vezi ca nu ai pe nimeni sa tina cu tine... e naspa rau. Incearca sa iti faci prieteni care chiar sa tina cu tine, in caz de ceva si care nu s-ar lasa influentati de parintii tai, ca sa iti dea sfaturi, gen sa te aduca tot unde vor ei... e de **** iti spun. Ma simt manipulat si nu mai am pe nimeni de partea mea