Aveti ceva idei impotriva non-violentei sau despre pace ceva fragmenta funda

Ce este non-violenţa?

Non-violenţa este absenţa violenţei atît fizice, verbale cît şi la nivelul gîndirii. Agresivitatea se poate disimula în fiinţa noastră şi sub forma supărării, a resentimentelor sau a ranchiunei. Indolenţa şi indiferenţa, nepăsarea cu alte cuvinte, reprezintă şi ele un act de violenţă.

Ce nu este non-violenţa?

*

Fermitatea atunci cînd ne susţinem punctul de vedere, cînd ne apărăm pe noi înşine sau pe alţii de anumite agresiuni, nu reprezintă o încălcare a principiului non-violenţei
*

O prejudecată contemporană îi face pe mulţi oameni să considere că bunătatea este sinonimă cu prostia. Realitatea este că bunătatea este asociată cu starea de înţelepciune.
*

Altă prejudecată este aceea că fiinţele care nu ripostează agresiv atunci cînd sînt agresate sînt slabe. Realitatea este că doar acele extrem de rare fiinţe umane care sînt extraordinar de puternice în bine pot manifesta cu adevărat non-violenţa. Violenţa însă se naşte din teamă, slăbiciune, ignoranţă sau nelinişte. Violenţa reflectă deasemenea lipsa iubirii şi a încrederii în sine.

"Violenţa este arma celor slabi; non-violenţa este arma celor puternici" afirma Gandhi.

De ce este necesară însuşirea non-violenţei ca mod de viaţă?

Orice formă de agresiune, fie manifestată doar la nivelul minţii, sub formă de gînd, înainte de a fi îndreptată către o altă persoană a fost atrasă şi "găzduită" de către fiinţa noastră. Pe lîngă faptul că o astfel de energie a agresiunii, urii, dispreţului, ne "murdăreşte " sufletul, ea atrage totodată prin rezonanţă atitudini similare de violenţă, ură şi dispret din partea celor din jur. Astfel de atitudini ostile pot crea o nouă reacţie de ură din partea noastră şi astfel se intră într-un cerc vicios. Renunţarea la violenţă este, mai ales în zilele noastre, o modalitate de protecţie, de supravieţuire într-o societate în care violenţa a devenit o banalitate.

Cum putem să ne însuşim acest principiu al non-violentei?

Ştim că răul este absenţa binelui. Înţelegem astfel că, la modul profound, respectarea non–violenţei nu presupune abţinerea de la a fi violent sau „a face rău" ci implică „a face bine", a iubi.

Aşa cum îndepărtarea întunericului se obţine spontan prin prezenţa luminii, la fel şi eliminarea anumitor aspecte negative din fiinţa noastră se realizează, în lumina legii rezonanţei, prin concentrarea asupra aspectelor pozitive polar opuse. Pentru eliminarea mîniei, ne vom raporta la o stare de calm, pentru eliminarea fricii vom urmări să ne amplificăm curajul, pentru eliminarea orgoliului vom medita asupra stării de umilinţă, pentru eliminarea agresivităţii putem dinamiza ideea forţă: „întotdeauna fac numai bine tuturor".

Puterea de menţinere a unei atitudini pozitive, de a face doar bine celorlalţi, este susţinută şi de o cunoaştere şi înţelegere autentică a propriei fiinţe, a celorlalţi, a experienţelor trăite.

Să urmărim să vedem care este rolul problemelor sau a „inamicilor" în viaţa omului.

Prezenta inamicilor (a celor care ne rănesc, ne fac rău sau pe care nu putem să-i tolerăm) în viaţa noastră are două necesităţi:

*

ne ajută să ne conştientizăm propriile defecte
*

ne pot ajuta să ne creştem puterea sufletească, să ne verificăm însuşirea non-violenţei ca mod de viaţă

Întotdeauna ne deranjează cel mai mult la altcineva propriile noastre defecte de caracter. Cei care ne provoacă iritarea şi resentimentele cele mai puternice, sînt adesea cei care ne reprezintă cel mai bine pe noi – ei întrupează chiar acea trăsătură de caracter pe care o avem şi care se cere să o observăm, la care să reflectăm, care trebuie, prin urmare, vindecată. Acei „alţii" pe care îi judecăm şi îi respingem cît se poate de zgomotos, ne zgîndăresc cel mai mult propria rană dureroasă. Ceea ce ne displace prin urmare nu sînt persoanele în sine ci propriile noastre defecte.

Mai intîi, sufletul atrage spre noi, ceea ce ne seamănă – iar apoi, mintea determină respingerea, pentru că sufletul nu are duşmani, în schimb intelectul, da. Intelectul este cel care ţine socoteala celor despre care credem că ne-au nedreptăţit, în timp ce latura noastră superioară nu are nici o obiecţiune faţă de nimeni. Aşa că mintea judecă, apoi condamnă, gaseşte defecte şi se opune, respinge, se fereşte, dispreţuieşte – in timp ce sufletul aşteaptă cu răbdare şi cheama spre sine încă o persoană, pentru a ne ajuta din nou să descoperim prin reflexie în celalalt propriul nostru eu

Poate nu credem totuşi că toate trăsăturile de caracter pe care le consideram neplăcute la alţii, reflectă ori oglindesc acelaşi lucru în propria noastră persoană. Să luăm, de exemplu, trăsăturile unui alcoolic, căsătorit cu o femeie care se opune obiceiului său de a bea. Dacă ea nu bea deloc, cum să se reflecte asta asupra ei? S-ar putea ca particularităţile modului în care sînt împărtăşite aceste caracteristici şi trăsături să nu fie identice. Femeia din exemplul nostru se poate întreba unde manifestă şi ea comportamente specifice unei dependenţe, pierderea stăpînirii de sine, sau manifestarea unei anumite slăbiciuni. Cercetînd prin introspecţie, va vedea în ce mod dă dovadă de dependenţă faţă de vreo substanţă, de alimente sau sex, ori poate are obiceiul prost de a-i judeca sau teroriza emoţional pe ceilalţi.

Aşadar de ce să-l judecăm atît de aspru pe un alcoolic, atunci cînd şi noi putem avea aceeaşi caracteristică în comun cu el, doar cu detalii diferite. E suficient să privim în jur ca să vedem de cine sîntem înconjuraţi – iar dintre aceştia, cine ne stîrneşte vreo reacţie – şi vom descoperi zone ale propriului suflet, care solicită să fie conştientizate şi vindecate.

Să le fim recunoscători aşadar celor din jurul nostru pentru acest ajutor al cunoaşterii de sine!

Să vedem în continuare cum ne pot ajuta "inamicii" din viaţa noastră să ne maturizăm, să ne creştem puterea sufletească.

Dalai-Lama ne propune o lecţie importantă: cum să transformăm total o atitudine ostilă faţă de un duşman şi să învăţăm să-l iubim.

Atunci cînd noi nu dorim binele adversarilor noştri şi acţionam spre răul acestora nu facem decît să ne încărcăm cu povara ostilităţii şi ranchiunii.

„A-ţi lua revanşa contra inamicilor înseamnă a crea un cerc vicios. Celălalt nu va fi dispus să accepte răzbunarea – la rîndul său, el va exersa represalii, apoi dvs veţi face la fel şi acest lucru nu va avea sfîrşit. În particular la scara unei comunităţi, cercul vicios poate să se perpetueze din generaţie în generaţie. Ura poate deveni o piatră de moară în dezvoltarea compasiunii şi fericirii. În schimb, a cultiva răbdarea şi toleranţa faţă de inamici faciliteaza totul: compasiunea faţă de alţii va curge de la sursă. La un adept al spiritualităţii, inamicii joacă un rol crucial. Pentru a accede deplin la iubire şi compasiune, este indispensabil să practici răbdarea şi toleranţa. Nu există o forţă a sufletului comparabilă răbdării, aşa cum nu este o mîhnire mai mare decît ura. De aceea trebuie să ne forţăm să nu hrănim nici o ură faţă de inamic şi mai degrabă să îl sesizăm ca pe o şansă de a ne întări răbdarea şi toleranţa noastră. Plecînd de la aceasta, considerăm inamicul nostru ca marele nostru educator pentru că el ne oferă această şansă preţioasă.(…)

Imaginaţi-vă ce ar fi existenţa noastră dacă nu am intersecta un inamic, niciodată nici cel mai mic obstacol. Dacă din leagăn şi pînă la mormînt doar ne-am răsfăţa (cocoloşi), să ne luăm doar în braţe, şi doar ne-am face să înghiţim doar alimente moi şi fade (usor de digerat), să ne amuzăm doar cu grimase şi fandoseli. Daca încă din copilărie ne-am transporta doar într-o trăsură fără să ne confruntăm cu nici o problemă, la nici o probă – pe scurt dacă toată lumea ar continua să ne trateze doar ca pe nişte copii de vîrstă mică. Acest mod de existenţă se adapteaza perfect primelor luni de viaţă; în schimb dacă aceasta ar trebui să continue, am sfîrşi prin a ne transforma într-o specie de masă gelatinoasa, un monstru. În mod veritabil lupta exitenţială ne face ceea ce sîntem. Şi sînt inamicii noştri cei care ne supun probelor, care ne furnizează capacitatea de rezistenţă atît de necesară la creştere." (Dalai Lama)

Aşadar ura îndreptată împotriva finţelor care ne sînt ostile este în primul rînd otrava propriului nostru suflet. Totodată opoziţia faţă de rău şi dragostea faţa de cei ce-l comit ne protejează sufletul şi îi transformă în bine pe cei care odată ne-au rănit sau care continuă să facă rău. A-l iubi însă pe cel care greşeşte fără a ne opune răului din el , este nebunie şi duce la nefericire.