Azi cand vorbeam cu mama, nu stiu cum ea a adus vorba : "cand noi n-o sa mai fim... " Am inceput sa plang si am iesit afara sa ma plimb. Acum ma gandesc ce o sa fac cand unul dintre ei se duce? Cand imi vine lucrul asta in minte in minte, nu stiu ma simt... jalnic asa. Totul in mine parca se opreste si devin trist. Ce ar trebui sa fac?

Nu stiu ce ar trebui sa faci. Ar trebui sa te bucuri cat îi ai alaturi, sa-i iubesti, sa le spui ca-i iubesti (nu doar prin fapte, trebuie sa le si zici), sa nu-i superi, sa-i ajuti cat poti, sa faci imposibilul pentru ei. Până la 12 ani credeam ca parintii traiesc vesnic, nu eram interesata de conjugarea verbului a muri, in sufletul meu exista eternitatea unei clipe, a unei vieti intregi. Aveam cativa ani cand mama ma invata sa fac de mancare si-mi spunea intocmai cum ti-au zis ai tai : cand nu o sa mai fiu, sa stii sa-ti faci singură de mâncare. Si sa-i faci si lui tati. Eu n-am fost niciodata o mâncăcioasă, eram mai gingasă, mai mofturoasă, faceam nazuri: aia nu-mi trebuie, nici de aia n-am pofta etc. Nu stiam cat o intristez pe mama mea. Tin minte ca mi-a mai spus odata: cand nu o sa mai fiu, ai vrea tu sa mai mănânci mâncarea mea". Ei... si tu, la ce te gandesti!, ii spuneam. Dar acum mama nu mai e, as vrea sa mai gust din bucatele ei, dar nu se mai poate. As vrea s-o mai îmbratisez, sa-i mai simt mirosul, s-o alint, sa-i mai spun cat e de frumoasa, sa-i mai aud pasii prin camera, sa-i mai aud vocea, dar nu se mai poate. Mormantul ei e rece si nu-mi mai da nici un semn. Oricat mi-ar zice lumea ca am acum SUS un înger protector, nu e deloc asa. Nu-i simt deloc ajutorul, simt ca lumea noastra e total ruptă de cealaltă. Nu traiesc cu amagiri si iluzii, doar că nu mai sunt o visatoare. Mama murind mi-a luat cu ea toate visele, toate sperantele, mi-a luat tot sufletul. Eu uneori chiar simt ca nu mai fac parte din lumea asta, ma simt pustie. E adevarat, il am pe tata, o am pe surioara mea, dar fara mama, nimic nu mai e la fel. Azi dimineata, m-am trezit plângand ca am visat-o. Ar fi trebuit sa ma bucur. Dar am plâns. Am plans cautand-o cu privirea prin casa si ea nu era nicaieri...Doamne, ce tare doare! As putea suporta cele mai groaznice chinuri fizice daca as stii ca as putea s-o învii. Dar cu Dumnezeu nu ne putem tocmi. El asa a ales, a fost decizia lui sa ne-o ia.
Eu zic sa nu te gandesti la moarte, sa te bucuri de prezenta lor. Sa te bucuri că ai cui spune mamă si tată.
Sa nu le spui niciodata NU VREAU, ci ÎNCERC. Sanatate parintilor tai. Sa te bucuri de ei cat de mult se poate.