Buna! Am o situatie mai delicata.Am 13 ani in curand 14.Mama mea e ft stricta si nu ma lasa din ochi nicio secunda.Nici macar acasa daca stau 10 minute singura se "urca" peste mine.Azi grupul meu de prietene m-au invitat sa iesim in oras saptamana viitoare (suntem 7-8 si suntem cuminti) dar cand i-am spus a inceput sa faca pe dramatica.Niciodata n-am mers singura la scoala, ok nu asta-i problema dar exagereaza deja.Crede ca daca merg 1 metru de langa ea ma rapeste un psihopat sau nu stiu ce.Eu invat foarte bine la scoala am fost la olimpiade am medii bune, etc.Plus cred ca nici saptamana viitoare nu ma lasa cu fetele.
Dati-mi sfaturi va rog, nu va bateti joc pls ca nu am chef

Buna.Astfel de tratament din partea parintilor te va face sa suferi mai incolo.Mama ta trebuie sa inteleaga ca nu te poate cocolosi si proteja la infinit.In ritmul acesta nu o sa fii capabila sa te descurci pe propriile picioare dupa ce iesi din facultate(daca zici ca ai note foarte bune si esti olimpica sigur planuiesti sa ajungi si studenta), cand vei fi absorbit deja din mentalitatea si frica exagerata a mamei, pe care risti sa o dai inclusiv tu mai departe copiilor lor, in cazul in care planuiesti sa ai pe viitor.Iti sugerez sa ii trimiti niste articole de psihologie care explica fenomenul si nevoia obligatorie de a-ti oferi spatiu, implicit autonomie.

,, Copiii ai căror părinți sunt empatici, calzi, care înțeleg și răspund relativ constant la ceea ce copilul are nevoie, care se bucură de explorarea acestuia și îl prind atunci când cade, care îi văd și îi înțeleg lumea interioară, acești copii vor învăța că lumea este un loc sigur, că relațiile sunt importante și valoroase, că ei înșiși sunt capabili să se descurce în orice situație. Copiii ai căror părinți sunt supervigilenți "nu ai voie să pleci prea departe" vor învăța că lumea este un loc periculos, ei nu au cum să îi facă față, iar cei ai căror părinți sunt mai degrabă detașati "nu știu ce vrei de la mine" nu au altă soluție decât să se bazeze pe ei înșiși pentru a se descurca.

În adolescență însă rolul părinților pare să devină mai puțin important – la sfârșitul clasei a patra (10-11 ani) 50% dintre copii spun că preferă să își petreacă timp mai degrabă cu părinții, în clasa a șasea (12-13 ani) 32 % mai aleg părinții, iar la sfârșitul clasei a opta (15 ani) – doar 11% numesc părinții ca fiind persoanele alături de care să își dorească să petreacă timpul (Rosenthal & Kobak, 2007; Markiewicz, Lawford, & Doyle, 2006). Esența adolescenței o reprezintă desprinderea de casă și de părinți, orientarea spre lume și spre ceilalți, nevoia de a fi liberi, de a-și gestiona propria viață, de a fi autonomi.'' - https://corinadobre.ro/......-parintii/

https://www.paginadepsihologie.ro/......olescenti/

https://ibn.idsi.md/......centii.pdf

,,Conform unui studiu efectuat de Centrul Național de Prevenire a Abuzului față de Copii (CNPAC), pentru o mare parte dintre părinți perioada adolescenței este asociată cu sentimentul de îngrijorare, teamă, neputință, riscuri multiple, comportament problematic, vulnerabilitate în față cercului social. O altă preocupare a părinților este siguranța adolescenților și aici includem frica persoanelor de îngrijire în legătură cu posibile traume, abuzuri, sau comportamente de risc. O mare parte dintre părinții care au participat la studiu, recunosc faptul că eșuează în a identifica echilibrul dintre oferirea libertății adolescentului și asumarea stabilirii limitelor de relație, astfel încât să asigure o dezvoltare echilibrată a adolescenților și să-i protejeze de potențialele riscuri.'' - https://clinicaalegria.ro/relatia-parinte-adolescent/