Tristetea nu e in muzica, tristetea e in tine si asteapta momentul in care incep sa rasune acordurile muzicale spre a iesi la suprafata constientei.Cred ca, la nivel psihologic apartii temperamentului melancolic, adica sufletul tau e orientat spre interior, spre sine, mai degraba decat spre exterior, spre lume.Melacolicul are tendinta de a se insingura, de a cauta mai degraba tonurile blande decat pe cele vii, acordurile grave, precum cele ale muzicii clasice sau religioase decat cele puternice, ale hard-rock-ului, sa spunem.Trairile tale dau marturie despre o acuta sensibilitate fireasca pana la un moment, dar cu tendinte de cadere in deznadejde atunci cand starile psihice incep sa fie morbide.Inclin sa cred ca nu numai muzica este de vina ca ajungi sa plangi fara motiv; presupun ca ai si alte motive, mai prozaice, legate de unele aspecte ale vietii tale, care te pot aduce intr-o asemenea stareFaptul ca ajungi sa-ti para rau ca existi nu mi se pare in regula si nici provocat doar de muzica.Ai grija; poate ar trebui sa discuti cu un psiholog.Numai bine iti doresc.
Toate astea pentru esti o fire sensibila si tot de aia nu tolerezi restul genurilor de muzica
Si mie imi place muzica aceasta dar mie nu mi se pare trista ci inaltatoare, mie chiar imi da speranta si putere! Atunci cand sunt trista dau combina la maxim si dupa cateva melodii ascultate chiar simt ca imi trece tristetea! Cred ca depinde numai de tine sa iti schimbi modul de gandire despre aceasta muzica!
LisaJulie întreabă: