Nu e nevoie de psiholog.
Eu am mulţi prieteni care gândesc cu voce tare.
Uneori şi eu mai mijesc din buze când ma gândesc la ceva important.
Nu.
Noi tot timpul vorbim cu noi înșine.
Eu de exemplu, când am vorbit singur.
Eram în DDR, Germania de Est prin august- septembrie 1981.
După 10 zile, cu ceva germană de prin copilărie-tinerețe mă adaptasem așa de bine, că nu se prindeau că sunt român, credeau că sunt din alt județ de al lor.
Dar când eram singur simțeam nevoia să spun cu voce tare câteva cuvinte românești, ca să mă regăsesc pe mine însumi.
Am vorbit cu un soldat din trupele speciale, nu are importanță de când și de unde care spunea.
Eram acolo în junglă, pădure, unde eram.
Singur. Liniștea era totală. Nu prevestea nimic bun. A trebuit să vorbesc cu mine, cu voce tare, dar în șoaptă ca să nu mă pierd cu firea, să pot să lupta în continuare.
Așa că dacă ești singură și nu deranjezi pe nimeni, poți vorbi cu tine însuți cu voce tare, nu e treaba psihologului asta.
Singur nu vorbesc.
Am un prieten imaginar cu care vorbesc.
Dar niciodată nu-mi răspunde.
În schimb, am văzut că-mi bea berea din frigider.
Ceea ce mă cam pune pe gânduri.
Eu chiar acum cand iti citeam intrebare imi plangeam singur de mila in gand.
E ok, nu ai de ce sa mergi la un psiholog.
E ok. Eu fac asta mai mereu. Si pe strada mi se mai intampla cateodata.
Nu e deloc ciudat, și eu vorbesc singura.Și în plus cunosc multe persoane care fac asta
E o chestie: ești normal dacă vorbești cu lucruri/oameni imaginari, dar dacă ei îți răspund, atunci să-ți pui semne de întrebare.
Uneori si eu mai fac asta si sunt convins ca mai sunt multi altii ca si noi. Nu e afectiune mintala, de ce ar fi? Este ok. Eu o fac de cele mai multe ori in gand. E chiar indicat sa iti vobresti tie. Asa cresti ca persoana, ca om. Ca o faci cu voce tare iar asta iti produce un disconfort, incearca sa nu mai gandesti cu voce tare atunci.
ionutbeach întreabă: