Totul a început acum o lună când mi-am dat seama că am și eu dorințe, am vise pe care nici nu le mai pot avea acum din cauza insomniei. Eram doar un puștan. Viața se învârtea în jurul meu ca planeta în jurul soarelui, dar asta era doar o impresie. Atunci a venit inevitabilul, a trebuit să îmi înfrunt temerile și speranțele, mai exact speranțele că temerile mele nu vor prinde niciodată nuanțe de irascibilitate și de aici interpretări nepotrivite îmbibate în carențe. Viața a fost mereu ca un clișeu diminutivat în raport cu adevărata sa valoare. Atunci mi-am dat seamă că sunt doar un om ca oricare altul care trece prin acest abator numit viață. Atât trebuia să știu, că viața are mai multă valoare ca noi deoarece aceasta poate avea valoare și fără noi dar noi nu vom putea avea niciodată valoare fără ea.
De ce m-ar fi rănit cineva?
Ce e cu atâta ocolit? Dacă o simpatizează, se bagă în seamă şi subiectele de discuție vin pe parcurs. Chiar trebuie să îi facă cineva o listă cu ce trebuie să spună? Nici de atât nu e în stare? Atunci să aştepte să mai crească până să îşi facă o prietenă.