vreau si eu rezumatul la fefeleaga -ion agarbiceanu va rog frumos vot si fundita va promit! si inca ceva la rezumat sa nu inceapa cu sfarsitul adica atunci cand i-a murit fata (paunita)ca de fapt ala e sfarsitul.multumesc anticipat!

Va rog imi trebuie urgent

De ceva timp nu-şi mai găsea locul, nu mai avea sărmana pentru cine să adune zloţi şi creiţari. Şi ea, şi Bator îmbătrînise, nu o mai ţineau picioarele, nu-şi imaginea cum putea căra cu calul ei drag atîta piatră. Zilele îi păreau lungi şi fară de capăt, nopţile nu mai aveau sfîrşit, iar odată cu răsăritul soarelui Bator o trezea, fiind gata să-şi pună pe el corfele.

Însă Fefeleaga îl ducea din nou la pociumb:
- Stai, Batore, stai, că de acum nu mai avem pentru cine aduce piatră, suntem două suflete care nu cer prea mult de mîncare.
Şi se uita în ochii lui care parcă o înţelegeau şi i-ar fi zis: „Vom trece noi şi peste asta…". Treceau zilele fară nici o speranţă, nu mai avea sărmana Maria pentru cine să mai lucreze, pentru cine să mai cumpere duminica bucate. Dar după atîtea năpaste cîte au dat peste capul femeii pe parcursul anilor, uite, o aştepta şi o bucurie.

Într-o bună dimineaţă îl aude pe Bator nechezînd prin ogradă după atîta linişte ce se instaurase în casă după moartea Păuniţei. Ieşi în fuga mare afară şi cînd acolo ce-i văzu ochii? Pe acea laviţă, care a stat ea toate zilele acestea, dormea o biată copilă, mititică, zgribulită ca vai de ea. Şi cum era Fefeleaga o femeie bună la inimă, care crescuse cinci copilaşi, cine putea şti mai bine ca ea să îngrijească un odor de fată? O luă pe micuţă, o duse în casă, îi aşternuse patul acolo unde de obicei dormeau pruncii ei şi o lasă să se odihnească în pace. În ziua aceea femeii îi părea că şi razele soarelui parcă sunt mai frumoase şi mai blînde. Chiar şi Bator i se părea că e altul, că mănîncă mai cu foc şi privirile îi sunt mai jucăuşe. Copila aceasta i-a adus soarele-n casă.

Timpul se scurgea, dar fetiţa nu se dădea dusă, o îndrăgise pe Maria şi pe Bator şi tare mult îi mai plăcea casa. Se gîndea Fefeleaga că va întreba cineva de ea, mai ducea vorbă în sat că are la ea o fată, dar nimeni nici n-a căutat-o, nimeni nu o cunoştea de parcă era un dar de la Dumnezeu. Avea şi sărmana copilă o povară. Cît a trăit la văduvă, nu i-a mai auzit niciodată vocea cu care nu a hărăzit-o Dumnezeu; dar o îndrăgise şi aşa atît de mult, de parcă ar fi fost copilul ei. În inima Mariei răsărise o nouă speranţă, avea de azi înainte cu cine să-şi mai mîngîie sufletul.

Îl luase din nou pe Bator şi pleca cu el la veche muncă. De acum încolo dealul nu-i mai părea atît de mare, pietrele parcă erau mai uşoare şi nici ei doi parcă nu mai simţeau povara anilor. Se scurgeau anii ca gîndurile, copila crescuse mare, deja trecuse de cincisprezece ani; iar femeia îmbătrînea, părul încărunţit se lăsa peste faţa ei brăzdată de greutăţile vieţii. Cu mîinile ei vînjoase îşi mai păstra vechiul obicei de a mîngîia şi a săruta obrăjorii, văzîndu-i
parcă pe copii ei cum altă dată li se desprindea praf ca pulberea de pe obraji.

Venise peste sat o toamnă bogată în toate culorile, care aduse după ea o mult prea adevărată iarnă. Vîntul sufla năprasnic, iar geamurile parcă de frica lui tremurau. Afară e o vijelie cumplită, toate curţile sunt troienite. Nici zare de om pe drumuri, toţi stau ascunşi pe la adăposturi cît mai călduroase.