Care e, după părerea voastră, diferența dintre diplomație și prefăcătorie?
Vin cu un exemplu.
Eu sunt o persoană tăcută, sobră, introvertită și detașată de chestiile care nu-mi trezesc interes.
Uneori sunt percepută a fi ursuză sau arogantă, deoarece nu comunic mult.
Ei bine, să zicem că o colegă de muncă a născut și vine și îmi arată poze cu bebelușul pe telefon.
Mie nu-mi plac bebelușii și nici copiii (prea mult) dar ca să nu interpreteze colega mea că nu rezonez cu bucuria ei, privesc la poze, purtându-mă cu gingășie și tandrețe, zicând expresii de genul "Oh, ce drăguț e", "Ce scumpete de copil", etc., expresii pe care nu le folosesc când sunt cu cei apropiați.
Ei bine, se poate spune că m-am prefăcut sau că am fost diplomată?
Când e diplomație/politețe/complezență și când e prefăcătorie/ipocrizie?
Prefacatorie/ipocrizie e atunci cand ascunzi ceva, vrei sa afli ceva, cand minti, trebuie sa joci un rol, ai un interes ascuns (ipocrizia mai poate fi si involuntara, dintr-o pornire mai partinitoare).
Diplomatia e cu o clasa peste prefecatorie (dar din aceeasi "scoala"), e atunci cand incerci sa transmiti sau sa obtii ceva, dar folosesti mijloace mai destepte, mai subliminale, mai cu manta, indirecte.
Politetea/complezenta e, in general, fara miza, fara malitiozitate, este din ciclul "sa fie bine, ca sa nu fie rau". E drept ca poate insoti oricare din cele de mai sus, la pachet, in special in diplomatie.
Răspunde
Ordonare:
După relevanţă
Răspunde
Eu zic ca te-ai prefacut, dar cu un scop, si fara a face rau nimanui. Deci e iertabil.
Nici eu nu ma entuziasmez la cateva poze, si oricat de dragut as incerca sa fiu, schimb subiectul in astfel de situatii 
Nu stiu sa ma prefac.
Habar n-am.
Dar probabil, diplomația e folosită în sens pozitiv, pe când prefăcătoria e în sens negativ.
Dar după părerea mea, în esență, par a fi cam acelaș lucru.
Nu suport oamenii falși mie scârbă rău rău de ei și de minciunile lor nu le suport minciunile nu le suport zâmbetul fals și rasul fals mai ales când ma minte cineva pe față stau și ma uit ca prostu cum ma minte și în același timp am și nervi și scârbă mare și ma iau și plec ca nu suport sa ma uit la omul care ma minte și este fals am așa mare sila și scârbă de așa oamenii doar Dumnezeu știe adevărul.
Mi se pare a fi un minim de empatie umană a putea să te bucuri CU ADEVĂRAT când orice om, fie el și străin, are un copil, și când vezi fața unui bebeluș, fie și în poză.
Dacă nu poți să te bucuri cu adevărat când vezi fața unui bebeluș, și ești nevoită să te prefaci că te bucuri, e un lucru foarte anormal ce ar trebui reglat, nu vreau să te superi, ci să iei aminte ca pe o învățătură.
A te bucura de fața unui bebeluș face parte din instinctul uman de creștere a copiilor.
Din câte îmi amintesc, ești parcă psiholog, și ar trebui să știi acest lucru. Sper că nu ai venit aici să faci teste pshihologice pe utilizatori în legătură cu acest subiect specific (dacă faci cu alte subiecte, e mai puțin important), sau să încerci să normalizezi un astfel de comportament, cum ar fi faptul de a nu te bucura de un bebeluș, ci doar a te preface.
Despre diplomație și prefăcătorie, aș considera în acest context că „diplomație" este de fapt un eufemism al cuvântului „prefăcătorie", la fel cum cineva ar spune în loc de „avort"/„întrerupere de sarcină" în loc de pruncucidere.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
