Nu știu dacă există deja o denumire pentru aceste trăiri însumate, însă mă gândeam la ce simte cineva în timpul rugăciunii, când plânge ca un copil de bucurie și de dor de Dumnezeu, însă în același timp se vede cel mai nevrednic om, conștientizând sfințenia Lui, și parcă este sfâșiat de această conștientizare. E ca și cum sufletul i s-ar da înapoi și ar cădea cu fața la pământ înaintea Lui Dumnezeu, precum ostașii în Ghetsimani înaintea Lui Hristos, însă în același timp s-ar duce spre o treaptă înaltă a stării la care a fost chemat.
Aia se numeste fantezie draguto. Te-ai dus direct in purgatoriu.
Serios? De aia mă simt astăzi așa.
anonim_4396 întreabă: