Ce credeti despre ideea ca oameniia aleg sa nu aduca o contributie pozitiva in lume din lipsa de stima de sine? In sensul ca, simtindu-te incapabil sa faci fata propriei vieti, nu-ti imaginezi cum ar putea cineva ca tine sa-i ajute pe altii in vreun fel. Credeti ca e mai urgent sa oferim oamenilor contexte in care sa contribui la bunastarea societatii si din contributia asta sa iti extraga stima de sine? Sau ar trebui sa pornim mai intai prin a le oferi oamenilor oportunitatea de a se auto-respecta, iar abia dupa sa ne punem problema contributiei in lume a acestora?
Ordonare:
După relevanţă
De ce crezi ca aceor elemente ar trebui sa li se ofere privilegii speciale? Element sunt și eu, și respir același aer, mi se oferă aceleași oportunități, dar nu stau și ma lamentez toată ziua și dau vina pe ceilalți pentru esecurile mele.
Părerea mea, e sa lase lamentelele și sa se maturizeze puțin, sa scoată la iveala toate talentele și calitățile de care dispun și sa ia viata în serios, sa nu astepte ca altineva sa le rezolve problemele, ca nu se va întâmpla.
Toti oamenii sănătoși la minte, se bat la maxim pentru propriul succes.
Și mai e ceva în încheiere. Legea compensației funcționează, adică cum îți așterni, asa dormi.
Cheers
Răspunde
Daca ai fost nascut si crescut in felul asta, e foarte dificil spre imposibil sa iti depasesti conditia fara un impuls/ajutor extern. Drept exemplu sunt chiar eu. Daca nu as fi avut prietenii si rudele care mi-au aratat si continua sa-mi arate si partea interactiva a vietii din punct de vedere social, nu as mai fi fost in stare sa imi imaginez macar, ca viata nu consta in a manca, a dormi si a merge la munca si acasa.
De unde sa scoti la lumina talentele si indemanarile pe care le ai, daca toata viata ta ai trait-o fara ambitie si fara stima de sine? Cum sa dai totul din tine, daca toata viata ta nu ai facut si nu ai fost invatat sa faci asta? Astea sunt doar scuze doar daca continui sa traiesti asa, chiar daca ai primit invataturile si ajutorul necesar.
Cunosc oameni care ei cred ca s-au "realizat" daca au nevasta, casa si copii. Si te asigur ca ei sunt foarte sanatosi la bostan. Doar ca ei nu cunosc o alta viata in afara de asta. Pentru ca asa au fost invatati.
Răspunde
Opinia ta e acceptabila pana la ultimul punct.
,, Cunosc oameni care ei cred ca s-au "realizat" daca au nevasta, casa si copii.''
Vrei sa elaborezi puțin?
Cheers
Legat de ultima parte: Si totusi, sunt foarte multi care nu si-au pus viata pe picioare suficient cat sa aiba nevasta, casa, copii, dar se simt indreptatiti sa critice lumea. Nu au loc de munca din cauza "anxietatii", dar cumva stiu ei sigur ce e mai bine pentru societate, mediu, cultura etc.
Adica ei cred ca apogeul omului in viata este sa faureasca o familie. In viata pe primul loc esti tu ca persoana. Apoi vine si familia. Daca tu nu ai lucrat la tine si la visele tale pe care le-ai inabusit cand te-ai plafonat cu familia, automat familia respectiva se va plafona si ea. Copiii tai vor invata din exemplul tau, ca asta e de fapt si menirea lor. Sa faca copii si casa. Daca visul tau de tanar a fost sa ajungi inginer, astronaut, pilot, presedinte, pompier, etc. Dar tu imediat cum ai facut copiii si casa, te opresti din a mai evolua spre acel vis, deja poti sa zici ca te-ai blocat in viata la un stadiu.
Eu vad cu ochii mei si chiar cred ca omul este nascut de fapt sa evolueze pana la moarte. Si eventual de unde a ramas, sa lase mostenire invataturile deprinse de el pentru generatiile viitoare. Efectiv este o plafonare sa ajungi sa ai doar o cariera medie si familie.
Sunt oameni cu adevarat realizati care nici nu au familie sau copii. Nu e obligatoriu sa ii faci. Adica eu masor succesul dupa visele si dorintele fiecaruia. E aproape imposibil ca individ de cand te-ai nascut, sa ai ca singur scop in viata, o familie si o casa in care sa locuiesti. Asta nu e o realizare. E doar o alegere pe care o ai de facut la un moment dat. Realizarea e atunci cand cand visul tau cel mai profund, l-ai indeplinit si dupa moartea ta, va ramane o perioada ca exemplu in istorie pentru generatiile care vin.
Mersi de răspuns. Și care ar fi standardele la care ar trebui sa ajungă cei care s-au,, plafonat''?
Cheers
In momentul cand te plafonezi, o simti. Nu e ceva ce trebuie sa inveti prea mult. Cand faci aceleasi lucruri zi de zi an dupa an, asta o percepi dupa o perioada. O sa ti se para la un moment dat ca un fel de deja vu. Nu trebuie sa ai standarde foarte ridicate. Singurul gand pe care trebuie sa-l ai este cel de a-ti face mereu noi scopuri dupa ce le atingi pe cele propuse anterior. Adica eu pe de o parte inteleg si oamenii care au familie si copii. Ca sunt limitati la resursele financiare si temporale. Dar la asta trebuia sa te gandesti inainte sa-ti intemeiezi o familie. Totusi nu sunt chiar pierduti nici ei. Solutii se gasesc si in cele mai dificile cazuri. Conteaza mereu sa iti propui ceva ce vrei sa faci pe viitor, chiar daca situatia te limiteaza. Sa cauti mereu sa inveti noi lucruri si noi indeletniciri.
Mersi iar de opinie. Dar spune-mi puțin de tine, ca vad ca mai mult îți pasa de alții. Tu ce ai realizat cu viata ta și ce obiective vrei sa mai ajungi?
Cheers
Nu am realizat atat de multe pe cat probabil te astepti. Am abia 25 de ani si inceputul meu, a fost de la 0. Cand majoritatea au avut parinti experimentati in cresterea si educatia lor + situatie financiara medie, eu am trait intr-o garsoniera care nici aia nu era a noastra. Inca din clasa 1 pana in liceu am fost mut, la modul ca eram extraordinar de timid si anxios. Parintii mei nu aveau de unde sa cunoasca aspectele astea din moment ce ideologiile lor fundamentale erau "munca" si "dumnezeu". Asa ca nu s-au interesat de mine sa vada de ce sunt asa. Veneau la sedintele cu parintii rar spre deloc. La adolescenta cand majoritatea aveau pasiuni si indeletniciri pentru viitor, eu nici nu stiam ce aveam de gand sa fac cu viata mea. Traiam efectiv doar asa sa treaca timpul. Era sa abandonez scoala in clasa a 10-a chiar. Atunci eram cu adevarat in depresie, doar ca habar nu aveam atunci ce inseamna aia, credeam ca aia a fost menirea mea. Doar ca ceva ma impingea sa merg mai departe. In ciuda faptului ca nu s-a implicat nimeni sa ma ajute pe mine in acel moment ( o mare vina a fost si a mea ca nu socializam, doar ca eram si un adolescent anxios si timid, era si normal sa fiu asa. Cineva trebuia sa observe asta la mine atunci si sa imi dea un impuls, un sfat, o vorba buna. Cineva ca parintii mei, dar ei nu stiau sa socializeze cu mine despre asta. ).
Nu stiu sigur nici acum ce anume m-a facut sa merg mai departe, dar ma bucur ca nu m-am lasat de scoala. Am avut in acea perioada prieteni, nu pot sa zic ca nu. Dar in mintea mea nu voiam sa ma deschid lor, despre problemele mele si despre altceva ce ar putea fi folosit ca o arma impotriva mea. Asa ca am mers cu problemele mele inainte de unul singur. Cand am absolvit liceul si dupa ce am luat si bac-ul, am avut o oportunitate din partea unui var de al meu de a ma duce la munca in Anglia. Majoritatea anxiosilor timizi la momentul acela, daca erau in locul meu, refuzau oportunitatea din frica si din confort, dar eu nu am stat nici macar o secunda sa ma gandesc. Am acceptat instant. Cumva in sinea mea, stiam ca daca stau sa ma gandesc prea mult, vor aparea foarte multe motive si scuze care ma impiedicau sa merg. Era un gand din instinct. Nu am invatat in scoala sau acasa despre oportunitati si despre riscuri. Am invatat singur asta din instinct.
M-am dus in Anglia, unde am invatat ce este munca, unde am invatat sa-mi menegeriez banii, unde am invatat ca in viata te poti si distra, etc. De la 0, experienta plecatului din tara m-a propulsat foarte bine din punct de vedere profesional si cultural. Nu mai eram un 0, eram un om care avea indeletniciri deprinse, skill-uri profesionale si sociale mai bune decat 0. Am stat acolo 2 ani si apoi am revenit in tara. Am stat doua luni pe afara cu niste prieteni facuti printr-un fost coleg din liceu, si tot prin el m-am angajat ca muncitor necalificat la o fabrica. Aveam un loc de munca, aveam prieteni, aveam indemanarea de munca, dar in continuare nu aveam cunostinte sociale si nu aveam nici un scop. Am stat asa timp de 2 ani. 2 ani in care am iesit cu baietii unde imi pierdeam noptile la baut pana dimineata in weekend-uri si vacante, si la munca si acasa. Am iesit din pandemie si realizasem ca in acei doi ani am plafonat. Nu mai evoluam. Asa ca am decis sa fac un curs de inspector de resurse umane. Am terminat cursul si la scurt timp dupa, am aplicat la o postliceala de maistri electricieni. Dupa inca un an, am dat din coate si am reusit sa promovez la locul de munca ca tehnician proiectant CAD. Si tot atunci am aplicat pentru facultatea de inginerie. Dupa 6 luni am terminat si postliceala, iar acum am ramas sa continui facultatea. In ultimii doi ani am cautat sa invat lucruri noi si momentan scopul meu este de a deveni un inginer pe partea electronica. In ultimii doi ani am reusit sa ma apuc de citit. La scurt timp dupa, am cautat sa ma duc la un psihoterapeut, pentru a-mi rezolva problemele mele de socializare. Am continuat si inca continui sa ma deschid in fata oamenilor si sa ma implic social mai mult.
Asta a fost si este viata mea. Cu bune si cu rele, am trecut prin chestii. Nu am sa le spun pe cele marcante si grele, pentru ca nu doresc sa fac un caz social din asta. Insa am ales sa fiu cine sunt si sa-i ajut pe altii pentru ca nu suport sa vad oameni care repeta sau se chinuie cu trairi pe care eu, le-am depasit sau continui sa le depasesc cu greu.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
