Consider ca un mort e mort si nu il voi putea eu aduce inapoi mi se pare normal sa il plang si de odihnit chiar nu mai are rost atata timp cat el nu mai exista.
Dupa o viata intreaga, activa, plina de evenimente, trairi si asa mai departe, omu' se consuma, "adoarme". Se odihneste dupa tot zbuciumul. Ceva de genu'
Inexistenţa e o pace supremă, probabil.
Iar faza cu plânsul e o superstiţie religioasă.
Pai daca e o pace suprema persoana cum isi mai da seama de ea daca nu mai exista?