Ce părere aveți despre acei copii care nu-și mai vizitează părinții din când în când?

Nu putem sa-i judecam la general necunoscandu-le situatia pentru care au ales sa faca asta. Unii dintre ei cu siguranta au tot dreptul sa faca asta, nu crezi?

Ce parere sa avem, fiecare cu cel doare.Pana la urma asa zice si in biblie legat de femei barbati copii, deci se pare e ceva de cand lumea

Au motivele lor.

Prima data ar trebui sa stim de ce nu ii mai viziteaza, poate au si ei unele probleme. Si apoi ne putem da cu parerea

Că asta este modalitatea lor de a vedea viața și atâta tot. Când îți dai cu părerea, câ acei copii e buni, e răi, că ne recunosctori, pe ce bază, pe ce criteriu îi judeci? Știi ce a fost între ei, ce probleme, ce necazuri ce drame, ce tragedii au suferit acei copii acasă în copilărie, știi de ce sunt ei acum insensibili și nu simt nevoia să revină acasă? Nu, nu ai habar, și vrei păreri. Hai, păreriologilor, Dații la anxioasa cu părerea.

Copii sunt așa cum au fost crescuți de părinții lor.
Nimeni nu s-a născut cu caracterul gata format.

Daca parintii au fost oameni de isprava, daca au fost oameni care te-au iubit si pe care te-ai putut baza...atunci nu ai nici o scuza daca-i abandonezi. Sunt multe clisee in filme, dar e totusi o replica de-a lui Dominic Toretto care mi-a placut: "you don't turn your back on family".

Nu cred, si am sa iti spun de ce.
Ar trebui să existe o cauză mai mult sau mai puțin cunoscută în spatele fiecărei acțiuni, în funcție de caz.
Comportamentul denaturat pe care un părinte îl va avea față de copilul său până când copilul va deveni adult se datorează mai multor cauze, precum: boli genetice, lipsa de educație, stres, societate care promovează direct sau indirect violența fizică în familie, religie care promovează nuiaua, traume din copilărie s.md.
Un alt exemplu, când un părinte vă dă în adopție, îl va face din cauza unor neajunsuri materiale, a lipsei capacității de a crește copii, ceea ce cred că nu e de condamnat.
Deci, pentru a recapitula, părinții au avut un motiv să se comporte prost cu copilul lor, iar copilul a avut un motiv pentru care nu și-a vizitat părinții, prin urmare, atât copiii, cât și părinții ar trebui să ajungă la un acord.
În plus, dacă ar fi să judecăm corect, mulți părinți trec cu vederea păcatele copiilor lor de la naștere până la moarte.
Deci, de ce nu am simti sa facem si noi in calitate de copii acelasi lucru? E atat de mare puterea de a iubi?
Nu știu, zic, nu judec, imi dau cu parerea, cum zice si sadrian46.

De fapt, în Biblie, când se spune „un bărbat își va lăsa părinții și se va lipi de soția sa", se referă ca bărbatul nu va mai fi dependent de părinții săi, nu că bărbatul se va separa literalmente de ei.

Nu găsesc niciun motiv pentru care un copil ar trebui să înceteze să-și mai viziteze părinții și invers, poate doar dacă nu este un oaspete binevenit.
Din câte știu ești creștin, așa că îți voi pune o întrebare creștineasca: De câte ori trebuie să-l ierți pe fratele tău?

"Când îți dai cu părerea, câ acei copii e buni, e răi, că ne recunosctori, pe ce bază, pe ce criteriu îi judeci?"
Nu există nici o bază, niciun criteriu care să-i judece, toată lumea face așa cum crede ca e mai bine sau rau, desi ar fi mai bine ca si inima sa isi spuna cuvantul aici.
Dacă cineva are o inimă rea de piatră, nu își va vizita părinții și, dacă are o inimă bună de carne, își va vizita părinții.
Dta ce inima ai, de carne sau de piatra?

Pai... nu stiu ce motive ar putea sa aiba. Poate ajunge la inchisoare si prin urmare nu ar avea cum sa ii mai viziteze o perioada, nu?

Nu am inteles exact ultima parte. Dar daca este vorba de iertat... nu cred ca ar fi vorba despre asta in cazul meu. Niciodata nu s-a pus problema sa fiu suparat pe cineva, cu atat mai putin sa nu iert o persoana sau ceva. Dar ca atare, da... iert pe toata lumea, in principiu.

Corect.

"Poate ajunge la inchisoare si prin urmare nu ar avea cum sa ii mai viziteze o perioada, nu?"
Nu ma refeream la asta, ma refeream la a te desparti la propriu de parintii tai din motive ranchiunoase, mai mult sau mai putin banale.

"Dar daca este vorba de iertat... nu cred ca ar fi vorba despre asta in cazul meu."
Nici al meu.

Dacă părinții nu au avut un comportament ok fata de ei, e justificat, dar dacă părinții i-au iubit, apexiat și au uitat de ei, sunt niște javre de copii! Nu doar copiii uit de părinți, prieteni, familie,, când dau de bine, uita de unde au plecat, și persoanele mature!

Nicio părere.

"Este o bucurie foarte mare atunci cand simt ca copiii isi amintesc de ei si vin sa vada ce mai fac. Probabil si simpla lor prezenta in casa ii ajuta sa se simta mai bine."

Se știe, s-au făcut experimente că singurătatea și faptul că nu te simți iubit și apreciat mai ales de oamenii tăi te baga în pământ mai devreme de termen.

Dap, adevarat.

Desigur, separarea de părinți poate fi justificată de comportamentul prost pe care l-au manifestat parintii în trecut, dar cine spune că mai trăiești acolo?
Dacă locuiți în trecut, înseamnă că încă depindeți de părinți, ceea ce vă face mai vinovat decât ei.

Și ai foarte multă dreptate când spui că atunci când oamenii se descurcă bine nu se mai uită la tine, subliniez o mare dreptate.
Vă voi da doar un exemplu: frații mei și-au uitat părinții în Anglia, dar eu nu i-am uitat pe părinți in România.

Ei bine, totuși consider că, chiar dacă părinții au arătat un comportament rău față de copilul lor, ar trebui vizitați.
Nu spun să-i respecte, pentru că atunci aș cere prea mult celor care încă trăiesc în trecut, dar măcar vizita, pentru ca aceștia să moară în pace.

De ce ar trebui sa-i pese unui copil ai carui parinti l-au tratat rau, daca acestia mor in pace sau nu?

Pentru simplu fapt ca parintii lui au avut bunavointa de al aduce pe lume.

Pai nu mai locuiești cu ei, dar ești ultimul om dacă nu ii vizitezi, nu ii ajuți cu ce poți, nu ii suni, uiți ca ai avut părinți, și ca te-au crescut, te au șters la fund când erai un mucos. Daca nu îți iubești /apreciezi părinții ești ultimul ratat,, oricâți bani ai avea tu, și statut! E o chestie de buna creștere, bun simt, moralitate. Erai un nimeni dacă nu erau părinții tăi, nu te creșteau; excludem părinții de rahat care și-au abandonat copiii, sau care i-au traumatizat, vorbim de părinții care te-au iubit, sprinit moral și financiar, sa uiți complet de ei, sa nu ii vizitezi și contextul sa îți permită acest lucru, înseamnă că ești o persoana de 2 bani, oricâți bani ai avea tu. Eu mi-aș da jumate din viata sa o am pe mama înapoi! Alții își bat joc de ei, nici măcar nu ii mai suna, sa se intereseze de sănătatea lor.

Dar de ce o spui ca si cum ar fi un lucru bun? A veni pe lumea asta, a trai in ea, e o tortura, nu un cadou, nu o binefacere.

Atunci de ce nu te sinucizi?
Este atât tortură, cât și un dar, dacă ar fi doar tortură, oamenii și-ar pune capăt vieții demult, dar pentru că există plăcere, frumusețe și bucurie în natură, oamenii vor întârzia mult timp până la actul propriu-zis.
Ori ochiul tău este rău și nu vede decât rău în viață, ori este bun și vede bine în viață, sau foarte bun și vede atât binele, cât și răul în viață.

Singurul motiv pentru care nu ma sinucid este dorinta de a nu provoca suferinta celor apropiati...altfel, m-as fi sinucis demult, nu imi mai doresc absolut nimic de la viata asta si cel mai mare regret al meu este ca m-am nascut.

Exemplu personal. Aveam 50 acum am 75. În urma unui conflict familial din acel moment, mama mea nu m-a mai văzut niciodată. Nici la înmormântare nu am mers. Ei ce zici de inima mea, care și-a spus cuvântul astfel, și pe ce bază zici?

Imi pare rau sa aud asta.
Cred că trebuie să fii un suflet destul de trecut prin foc ​pentru a dori mai mult moartea decât viața, altfel nu imi pot explica un asemenea gand pe care l-am avut si eu.
Eu nu mai simt focul demult, desi el ma arde in continuare.
Poate că nu ai avut pe cineva care să te iubească cu adevărat sau poate ai mers prea departe în întunericul acestei lumi, adică într-un mediu prea toxic pentru a ieși nevătămat de acolo și de aceea ești așa cum ești, fără poftă de viata.
Am senzația că undeva, odată ai fost fericit, probabil când erai copil?
Nu știu, tu stii mai bine.
În orice caz, încearcă să găsești fericirea pe care ai pierdut-o pe drumul vieții, acesta ar fi sfatul meu pentru tine.

Sa-mi gasesc fericirea? Imposibil.

Ei bine, merg pe o bază dacă mi se explică în detaliu, dacă nu, nu am niciun motiv să consider cuvintele mele sau cuvintele dvs o bază din Star Wars, adică una din războiul stelelor.
Este posibil ca mama ta să fi avut dreptate în acest conflict și, dacă da, atunci dta ai responsabilitatea suprema de a o vizita și chiar de a va cere scuze.
Cu alte cuvinte, ar trebui mai intai sa rezolvati acel confict si apoi sa sperati ca ea va va vizita.
Un alt lucru de menționat este dacă ați continuat să o vizitați chiar și după acel conflict, pentru că dacă nu ați vizitat-o este ca acel proverb, că aschia nu sare departe de trunchi.
Dacă ati avut dreptate în acel conflict, ati vizitat-o ​​chiar și după ce a rămas cu scântei, iar mama dta nu v-a mai primit de atunci, atunci veti fi la fel de nevinovat ca Pilat, adică v-ati spălat pe mâini cum s-ar zice.