Ce rol are familia in dezvoltarea adolescentului?

Esenţial.

Este o intrebare retorica.

Pai. Formarea caracterului copilului este un proces continuu de durată care solicită multă pricepere, mult tact şi efort, implicînd respectarea unor condiţii fără de care e dificil a proiecta atingerea unui rezultat pozitiv:

1. Iubirea faţă de copil, exprimată prin trei atitudini (subordonate, fireşte, unui scop concret - confortul moral al acestuia):

- apropierea sufletească

- încrederea

- înţelegerea

2. Răbdarea

3. Încurajarea

4. Exemplul.

Deseori, din cele mai bune intenţii, unii părinţi ajung la efecte contra­re celor dorite, deoarece folosesc un stil educativ greşit. Cele trei erori principale, care derivă din stilurile parentale şi conduc la efecte contrar aşteptărilor, sînt următoarele:

1. Asprimea exagerată (care-1 determină pe copil să se închidă în sine sau să se revolte, ceea ce, în ambele cazuri, afectează negativ educaţia şi formarea caracterului).

2. Descurajarea şi umilirea (care-1 demobilizează pe copil în plan intelectual, volitiv şi afectiv).

3. Lipsa explicaţiei morale şi a colaborării cu copilul (care afectează educarea şi manifestarea corectă a liberei voinţe).

Important este ca părintele să nu suprime libera exprimare a voinţei copilului, ci să o încurajeze, să se sprijine pe ea, s-o orienteze moral.

Un bun părinte face tot ce este mai bine pentru copilul său, răspunde tuturor necesităţilor lui, indiferent de faptul că locuieşte împreună cu acesta sau separat. Nevoile copilului, pe care un bun părinte e dator să le satisfacă, sînt următoarele: nevoi fizice de bază (adăpost şi căldură, hrană adecvată şi odihnă, îngrijire şi igienă, securitate fizică şi emoţională), afective (admiraţie şi tandreţe, atenţie şi observarea comportamentelor, aprobare, comunicare, colaborare), stimularea potenţialului înnăscut (în­curajarea curiozităţii, imaginaţiei şi a creativităţii, asigurarea posibilită­ţilor de dezvoltare), responzabilizare, direcţionare şi control (disciplină şi ordine), independenţă etc.

După J.Pearce (Families and Friends, How to Help Your Children Enjoy Happy Relationships, Thorsons, 1991) formarea caracterului copilului este influenţată de trăsăturile pozitive şi negative proprii părinţilor lor.

Trăsăturile pozitive caracteristice părinţilor sînt:

• căldura şi afecţiunea

• stabilirea clară a limitelor

- recunoaşterea promptă a nevoilor

- acceptarea neajunsurilor
- capacitatea de a fi previzibil

- fermitatea, stabilitatea

- respectarea individualităţii

- recunoaşterea calităţilor.

Trăsăturile negative tipice părinţilor sînt:

- răceala şi ostilitatea

- îngrijirea insuficientă

- indiferenţa faţă de nevoile copilului

- neglijarea/respingerea

- însuşirea de a fi imprevizibil

- lipsa de respect

- superioritatea.

Un părinte bun reuşeşte să răspundă adecvat necesităţilor copilului său şi să-i cultive acestuia încrederea în forţele proprii, respectul de sine, autonomia şi responsabilitatea de la cea mai fragedă vîrstă. Se consta­tă un raport stabil între stilul parental şi comportamentele sociale ale copilului. Astfel, stilul permisiv (control slab, responsabilităţi şi norme de conduită puţine) determină comportamente imprecise, agresive şi neascultare; cel autoritar (control puternic, susţinere slabă în activitatea copilului, impunîndu-i-se acestuia reguli şi norme foarte rigide) - supu­nere, pasivitate, dependenţă, lipsă de iniţiativă şi respect de sine; cel auto­rizat (îmbină controlul sistematic cu sprijinul parental, explicînd copului motivele pentru care e necesar să respecte anumite reguli, situaţiile în care acestea se aplică) - autonomie în gîndire şi acţiune, curaj, raţiune, responsabilitate.
Indiferent de stilul educativ, părintele proiectează pentru copilul său anumite aspiraţii şi dorinţe pe care n-a reuşit personal să le realizeze în viaţă. Pentru fiecare părinte copilul constituie un nou viitor. Fără a ţine cont de posibilităţile copilului, deseori părinţii îl consideră drept o şansă oferită de destin pentru a nu repeta propriile greşeli.
Majoritatea părinţilor preiau modelul educaţiei pe care au primit-o sau procedează exact invers, în cazul în care n-au fost mulţumiţi de experienţa propriilor părinţi.
Practic, fiecare familie îşi formează propriul stil educativ, care presu­pune unitatea (armonică sau dizarmonică) a stilurilor parentale personale ale ambilor părinţi. Pentru a-şi îndeplini plenar rolul, un bun părinte se va deprinde:

- să asigure o autoritate optimă, fără a fi supraprotectiv, cu autoritate absolută sau permisiv;

- să ofere copiilor dragoste şi acceptare şi să fie sensibil la nevoile lor;

- să manifeste încredere în munca şi abilităţile copiilor săi;

- să formuleze aşteptări realiste;

- să găsească timp pentru a le împărtăşi copiilor experienţa sa, să ia masa împreună, să se joace, să-şi petreacă cu ei timpul liber;

• să întemeieze un mediu sigur, stabil, cu reguli clare de respec­tat;

• să glumească, să îndrume activităţile copiilor, să încurajeze libera exprimare a opiniei;

• să comunice liber cu copiii, cu sinceritate, să-i asculte şi să formu­leze împreună aprecieri;

• să ia decizii şi să accepte responsabilităţi;

• să poată stăpîni stresul şi să rezolve conflictele;

• să vadă lucrurile şi din punctul de vedere al copilului;

• să nu admită pedepse dure şi să încurajeze afirmarea comporta­mentelor pozitive.
Sper ca te-am ajutat! :*:*