Ce semnifica culorile rosu galben si albastru?

Tricolorul ca simbol al națiunii românești apare la începutul secolului XIX : astfel, este de remarcat prezența celor trei culori în canafii și în picturile de pe pânza drapelului răscoalei lui Tudor Vladimirescu, în cadrul căreia li se atribuie pentru prima oară semnificația: "Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăție (roșul sângelui)"


Sau

Roșu
Este culoarea cel mai des amintită de persoanele supuse unui experiment în timpul căruia li se cerea să aprecieze culoarea preferată. Sub forma oxidului de fier, această culoare a însoțit în drumul său omenirea încă din epocile preistorice și a fost întotdeauna folosită în arta rupestră a epocii fierului. Omul de Neandertal presăra pe trupul celor îngropați acest colorant pentru a le reda „culoarea caldă" a sângelui și a vieții. În general, roșul este considerat agresiv, vital și dătător de putere, înrudit cu focul și simbolizează atât iubirea cât și lupta pe viață și pe moarte. Asupra tempermentelor introvertit-melancolice are o acțiune iritantă și de respingere.
În simbolistica propriu-zisă are varii semnificații. În Egiptul antic, numai în „coroana roșie" a deltei (Nilului Egiptului de Jos) avea o semnificație pozitivă, însă în rest roșul era asociat cu șarpele-dușman Apepși cu zeul-dușman Suteh În papirusuri aceste nume apar scrise cu cerneală roșie; animalele colorate în roșu (de pildă câinii) erau detestate, întrucât această culoare era asociată întotdeauna cu actul de violență. În arta precolumbiană roșul era rareori utilizat, de pildă pentru a reprezenta sângele, soarele și focul, iar sub formă întreruptă, pentru a reprezenta pielea. La mayași el reprezintă estul, iar la popoarele din regiunea superioară a vechiului Mexic reprezintă sudul; la fel și la chinezi, unde în timpul dinastiei Chou (1050-256 î. Hr.) roșul (ho) era culoarea sacră, dătătoare de viață, ea anticipând steagurile roșii ale Chinei comuniste. Roșul era și culoarea împărăției zeilor fericirii. Combinația roșu-verde, considerată în Europa dură și agresivă, în China simbolizează longevitatea, de pildă în cazul ciorapilor verzi și fustelor roșii din veșmântul tinerelor fete sau în cazul lămpilor roșii și a vinului verde de la hanuri. „Față roșie" erau numiți bărbații epuizați de dragostea conjugală, a căror moarte timpurie se spune că era iminentă.
În arta tradițională creștină, roșul era culoarea sângelui jertfei lui Hristos și al martirilor, a iubirii arzătoare (de pildă în veșmântul lui Ioan, ucenicul favorit a lui Iisus) și a flăcărilor de Rusalii ale Sfântului Duh. „Roșul cardinal" ar trebui să semnifice că purtătorii acestei culori erau pregătiți pentru moartea prin jertfă pentru biserică. Însă și femeile desfrânate erau înveșmântate în roșu, iar idolii popoarelor păgâne erau deseori vopsiți și fardați în roșu. În Apocalipsa Sfântului Ioan" desfrânata cea mare, Babilonul, era „înveșmântată cu purpură și stacojiu" și călăre pe un monstru cu șapte capete, o „fiară de culoare stacojie plină de nume de hulă". Pornind de aici, roșul a devenit culoarea infernului și a diavolului, precum și a animalelor" presupus" subordonate acestui tărâm, cum ar fi vulpea și veverița. Culoarea are o semnificație pozitivă ca expresie a iubirii biruitoare și in scenele creației și ale învierii lui Hristos. La veșmintele de liturghie, roșul iese în evidență la sărbătoarea mucenicilor, a Sfântului Duh și a Păresimilor. În simbolistica populară, roșul este culoarea iubirii (asociată de pildă, florilor și îndeosebi trandafirilor), dar și a vieții (astăzi roșu, „mâine mort") și a furiei („a vedea roșu înaintea ochilor"). Lumina roșie a felinarelor localurilor de noapte simbolizează petrecerile intime și prostituția, iar ca semn de circulație are semnificația strictă de oprire și pericol pentru viață. La luptele cu tauri, culoarea roșie are menirea de a irita animalele sortite morții și de a le face agresive, chiar dacă nu există certitudinea că animalul are capacitatea de a vedea la fel ca omul (el este mai curând iritat de mișcarea „muletei" decât de culoarea roșie).
În alchimie roșul alcătuiește împreună cu albul, un sistem dual și simbolizează principiul material sulf, adică ceea ce arde. Această polaritate ar trebui corelată cu doctrina antică despre procreere, potrivit căreia noua viață apare acolo unde sângele (sângele menstrual) se unește cu sperma albă, aceste două culori fiind în general asociate simbolisticii creației.
În francmasonerie roșul este caracteristic sistemului gradelor înalte din „ritul scoțian", în opoziție cu gradele „albastre" (Ucenic, Companion și Maestru). În psihologia abisală (potrivit lui E Aeppli,), de pildă în vise, roșul exprimă ceva legat de funcția afectivă. „Acolo unde licărește roșul, sufletul este gata de acțiune, începe cucerirea, încep suferințele, apare sacrificiul, dar apar și apăsările; este vorba, în principal, de o relație sentimentală".


Galben
În simbolistica antică chineză este culoarea loess-ului (pământ) și de aceea era simbolul „Centrului". Deseori culoarea aurului era numită „galben" iar zeii erau înfățișați având pielea de culoare galbenă. Goethe, în teoria sa despre culori, numea galbenul „o culoare veselă, vie și cu efect liniștitor; însă ea aluneca lesne intr-o culoare neplăcută, prin cele mai ușoare combinații ea depreciindu-se, devenind urâtă și bătând în gri". În general este tolerată numai o nuanță ușoară de roșu, pentru a-l „încălzi". Galbenul strident este asociat, în simbolistica populară a culorilor, cu invidia și gelozia („galben de invidie"); această interpretare se datorează corelării cu „fierea galbenă", care este atribuită, potrivit teoriei antice răspândite până în epoca modernă, temperamentului coleric. Deseori galbenul este interpretat ca fiind culoarea Soarelui. Prin natura sa duală este „culoare intuiției atât de ușor de derutat, a suspiciunii, a presimțirii, în care se află totuși o forță solară de un gen aparte, care pătrunde și iluminează" (Aeppli).
Galbenul auriu cu o ușoară nuanță roșcată este cel mai adesea atributul dragostei de cunoaștere; galbenul pal este caracteristic agresivității pline de viclenie, astfel fiind înfățișate veșmintele lui Iuda. În plus, în evul mediu evreii purtau veșminte galbene. În concepția cosmogonică a triburilor maya, galbenul era asociat sudului. În simbolistica alchimică a culorilor, galbenul (citrinitas) indică o treaptă a transformării materiei în „piatra filosofală" care trece de la culoarea în negru la culoarea în roșu.


Albastru
Este culoarea considerată cel mai adesea simbolul a tot ce este legat de spiritualitate. Spre deosebire de roșu, el dă impresia de rece și îi predispune pe cei mai mulți oameni la meditație. Specialiștii în psihologie abisală îl asociază cu „relaxarea spirituală, cu un mode de viață liniștit, ușor și cumpănit". Este culoarea Cerului, asociată în Egiptul antic cu Zeul Cerului, Ammon. G Heinz-Mohr numește albastrul culoarea cea mai adâncă și cea mai imaterială, transparența vidului care va veni: în aer, în apă, în cristal și în diamant. De aceea albastrul este culoarea bolții cerești. Zeus și Yahweh își așază picioarele pe azur". Amuletele de culoare albastră au darul de a anihila „privirile rele". Mantia zeului scandinav Odhinn este albastră precum a Fecioarei Maria, care, poetic, este considerată „Crinul albastru". În mitologia vedică Vișnu reîncarnat în Krișna era vopsit în albastru. Învățătorul Iisus este și el reprezentat în veșminte albastre. „Albastrul, simbolul adevărului și al veșniciei lui dumnezeu (căci ceea ce este adevărat este veșnic) va rămâne întotdeauna simbolul nemuririi omenești" (P Portal).
China antică avea față de albastru o atitudine contradictorie. În arta tradițională ființele cu chipul albastru erau demonii și strigoii sau zeul literaturii K̀uihsing, care, într-o zi s-a sinucis fiindcă i-a fost rănit orgoliul. Inițial nu a existat nici un cuvânt chinezesc pentru albastru, „ch ̀ing" desemnând toate nuanțele cromatice de la gri închis, bleu, până la verde, dar și drumul învățatului care se dedică studiului la lumina lămpii. „Lan", cuvântul actual care definește culoarea albastră înseamnă, de fapt indigo, culoarea hainelor modeste de lucru. Florile, ochii, panglicile și dungile de culoare albastră sunt considerate urâte și aducătoare de nenorociri, în timp ce în Europa "floarea albastră a romantismului" sugerează ideile spirituale înaripate. În China elementul lemn era asociat Orientului și culorii albastre. În vechiul Mexic, în scrierile ilustrate, peruzeaua și apa erau redate în verde-albăstrui deschis, însă în simbolistica punctelor cardinale, el nu există.
În simbolistica populară central-europeană albastrul este considerat culoarea loialității, dar și a lucrurilor misterioase (basmul Lumina albastră), a mistificării și a incertitudinii. În simbolistica politică albastrul era asociat liberalilor (respectiv național-liberalilor). „Zidăria albastră", sistemul tradițional al francmasoneriei, este ierarhia fundamentală a „celor trei grade". În arta preistorică, precum și în cea a popoarelor care nu cunoșteau scrisul, albastrul era rar folosit, întrucât erau greu de găsit materiile prime pentru obținerea lui.

Hey! Daca faci referire la drepel:

Albastru - Libertate (albastrul cerului)
Galben - Dreptate (galbenul ogoarelor)
Rosu - Fratie (rosul sangelui)

Daca te referi la drapelul Romaniei: rosu semnifica sangele varsat de eroi sau martiri pe campul de lupta; galben semnifica spicul de grau iar albastru semnifica apele.