La bine mă împinge mintea cea bună, gândul cel bun că sunt aici, sunt iubit de Dumnezeu, iar răspunsul îl dau prin iubirea și atenția mea față de ceilalți, deși este foarte foarte greu să faci lucrul ăsta, de obicei suntem obsedați de propriul eu, care egouo ăsta are si o parte proastă, care ne împinge la rău, deși știe că ne va fi rău și că niciodată nu ne vom bucura de obiecte, mereu ne căutăm bucuria în obiecte, sau în persoane pe care le transformăm în obiecte, și fericirea nu vine, vine durerea, semn că nu fac ceva bine!
Nu traiesc nici fiind bun, dar nici fiind rau, traiesc fiind eu insumi, uneori mai bun alteori mai rau.
1. Propriile valori, codul moral.
2. Prostia din societate, defectele mele, intoleranta...
Eu nu traiesc, supravetuiesc pe zi pe alta.Lumea e schimbatoare.Lumea,anturajul (ma refer la adolescenti) etc.
E foarte simplu sa fiu buna imi induce si mie stare de bine cu cit reusesc sa ma simt mai buna ma simt si eu mai bine.Pe scurt imi face bine sa fiu buna.
Normal, de aia am creier. Dincolo de ce ar trebui să fie ceva? Funcția creierului se va opri deci cum vrei să gândești fără creier?
cucaracia întreabă: