Ce ziceti de incercarea mea, de un inceput mai bine zis. o poveste, care vreau sa o continui, dar mai intai niste pareri de inceput... :-ss, deci... astept raspunsuri


Încă încercam să-mi închid fermoarul de la spatele bluzei de ceva timp, dar fără vreaun succes. Fără chef, am coborât scările şi am rugat-o pe mama să-l inchidă.
- Ashely, ce vreţi la micul dejun? a zis mama fără suflare, abia trezită.
Familia mea nu ieşea niciodată în evidenţă. Era o familie simplă, din păcate incompletă. Certurile dintre părinţi au dedus la divorţ, iar eu şi fratele meu Beth am rămas cu mama. Au fost câteva ocazii ca mama să-şi refacă viaţa, dar a renunţat de fiecare dată de dragul nostru. Eram intr-o oarecare măsura împotriva unui tata vitreg.
Vârsta, încă fragedă a mea de 17 ani, nu mă incomodează cu nimic, ba chiar îmi plăce, mă face să mă simt mai liberă, oarecum independentă. De cele mai multe ori îmi iau propriile decizii şi mereu învăţ de pe urma greşelilor mele. Beth, deşi are 19 ani, se crede superior faţă de mine, protector, dar ştiu că mă iubeşte.
Mama este o femeie foarte drăguţă. Părul i se întinde în onduleuri până la umeri, ochii mari, blajini, de culoarea castanelor, iar buzele ca petalele unui trandafir abia înflorit. Îi plac hainele elegante şi să fie mereu aranjată, indiferent daca e prima oră.
Oraşul meu (trebuie să mă gândesc la nume). Iubeam căldura înăbuşitoare, albastrul perfect al cerului, nisipul care scârţâia sub picioare, valurile mării care se loveau de picioarele mele uscate, briza, mirosul de sare inconfundabil, oamenii agitaţi şi plini de viaţă.
Şcoala mea era destul de mare, în comparaţie cu alte şcoli. Doar în anul meu erau în jur de 500 de elevi, în total să fie in jur de 2000. Profesorii erau înţelegători de cele mai multe ori, bine asta nu înseamnă că nu existau şi mici-mari excepţii: domnul Vicenzo, de matematică, era o persoană dură (cel puţin aşa lăsa impresia), pe faţa acestuia nu vedeai niciodată un zâmbet sau nici o schiţare. Niciodată nu se pricepea la coordonarea mâini-ochi, de aceea majoritatea îl porecliseră Stângaciul.
- Un castron cu lapte şi cereale, mamă!
Am urcat scările şi ca de fiecare dată le-am numărat, uneori îmi ieşeau mai mult sau mai puţin decât erau ele de fapt. Numărul îmi suna atât de familiar, încât se înscria în topul numerelor mele favorite.
- Ashley! strigă mama cu un glas asurzitor şi enervant la cât de somnoroasă eram. Să-l trezeşti şi pe Beth şi să coborâţi la masă în 10 minute.
Am preferat să nu repet „da, mamă!" şi să-l trezesc pe Beth, fiindcă voi întârzia din nou la şcoală din cauza lui, iar replicile domnului Frank nu aveam chef să le ascult la prima oră, îm fiecare vineri: „- Ţi-am zis de atâtea ori să pleci mai devreme de acasă. Oricum, mulţumesc că mă onorezi cu prezenţa ta, domnişoară Reaser.", zicând pe acelaşi ton ţâfnos, mereu.
La etaj, în faţa scărilor, era o baie mare, verde cu dotările perfecte. La stânga, camera mea, nu foarte plăcută acum: hainele erau pe jos, patul nefăcut, draperia trasă, clar era întuneric. Camera mamei la dreapta: o cameră mare, de culoare violet-deschis, patul făcut
(nici la aspectul acesta nu mă asemănam prea mult cu ea), televizorul dat pe minim, astfel încât puteai viziona imaginile fără să ai habar despre ce se vorbeşte la ora 8:00 a. m, bineînţeles cazurile nelipsite: violuri, atacuri monstruoase, atacurile naturii şi lucruri de care te loveai zilnic. Holul de traversare între camere era foarte comod şi colorat. Era pictat în diferite nuanţe de galben: de la galben pal, la galben aprins. O canapea de 2 persoane se afla sub oglinda mare şi ovală, iar fotoliile dispuse într-un unghi perfect, astfel încât puteai viziona la televizorul mamei şi în acelaşi timp puteai vedea ce se întâmplă în bucătarie. Covoraşele erau de nuanţe diferite, cu imprimeuri şi diferite figuri geometrice.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook