Cea mai frumoasa poezie (scrisa de el)...

Buna ce poezie bre...a fost de ajuns sa imi spuna ca: Nu pot sa mai traiesc fara aerul tau...si de atunci au trecut 23 de ani, si cati vor mai vrea DUMNEZEU

Hmm. nu e poezie.

"de unde ai aparut? esti opera unui magician? sau poate a unui alchimist? nu simteam nimic special in legatura cu tine... sa spun ca nu visam sa te am, mi se pare cam mult. "sa te am" - scuze, vorbesc prostii. nu ma intreb de unde ai aparut tu. ci de unde, cu acea licoare ce o porti in suflet sau in inima [nu mai stiu care, pare rau] si o lasi la pieptul meu. cateodata, o versi, sperand poate sa patrunda pielea mea alba si sa-mi ajunga la inima/suflet. iti scriu sa-ti spun sa fii fericita. ea a ajuns, la fel ca si tine... sunteti ambele in sufletul/inima mea.
evit sa-i spun pe nume... sau sa o chem. e un cuvant mult prea mare ce, in final, creeaza suferinta. de fapt, nu el creaza, ci oamenii care-l folosesc. "

asta i-am scris-o ei. una din multe. dar e cea mai recenta.

Vine profa, groaza mare,
In ghiveci se usca o floare.
Isi aseaza catalogul, si incepe monologul:
Ca nu-s florile udate,
Ca ferestrele sunt sparte,
Ca perdelele sunt rupte,
Ca la noi in clasa pute.
Vede banca!
E plina de desene,
Unele sunt chiar obscene.
Dar se intoarce la predat,
Si incepe lectia de ***...
fundita?