Cine stie 3 legende urgent! Funda

Lacul cu bani

A fost odata, demult, demult, de cand cu zaverile, o Doamna tare vestita. Si Doamna aceea, de frica ciumei si a razmiritii ce erau in tara, s-a pornit din Bucuresti, intr-o buna zi, intr-o caruta trasa de bivoli, incotro a milui-o Cel de Sus. In caruta, avea Doamna si un butoi plin cu bani.
Asa!… Si a mers ea, mult si bine; iar, de la o vreme, a luat-o spre munti incoa.
Cand a ajuns la noi, ce sa vada Doamna?… In dreptul unui lac, era nene, caldura mare si atunci, bivolii, nici una, nici doua, au dat fuga cu caruta cu tot in lacul acela.
Si s-au dus la fund de s-au inecat, si bivolii, si caruta, si butoiul cu bani.
Iar Doamna, ca prin minune, a scapat si s-a cercat ea, fel si chip, sa scoata banii. Daca a vazut ca nu e rost, a zis suparata :

- Sa fiti …

si a dat banii raului.
Si ai lui au fost. Ca s-au cercat si oamenii din satul nostru, si au tot cautat prin lac, cu gandul ca, doar, doar or gasi comoara, dar nu au gasit nimic.
Si au venit corbsorenii si au scos butoiul pana la marginea lacului si l-au pus pe prajini. Aveau si doi popi cu ei. Dar, ce sa vezi dumneata
Au spart candelile, fugind; ca au iesit o suma de sarsaili cu coarne si i-au gonit. Iar butoiul a ramas tot in lac.
Pe popi, i-au gonit spurcatii pana la o punte pe Muscel, de vale.
Dar cand au sosit la Cruce, ca prin minune, au pierit diavolii.



Piatra Doamnei

A fost odata, demult, demult, prin partile acestea, o Doamna tare vestita, care se chema Carjoaia si-si avea hotacul la locul ce se cheama azi Plaiul din Mijloc, colo, spre rasarit de Raul Doamnei care-si avea, atunci, matca, mai spre apus.

Tot pe locul acela – unde era casa si masa Doamnei, pe loc scurs- se gaseau unele scule si obiecte domnesti : razboi de aur, furca de aur si alte odoare, care azi sunt ingropate in pamant.

Si Doamna Carjoaia trecea raul, cand si cand, in partea cealalta, isi spala hainele si le usca la soare… Stiti in ce loc? Chiar pe piatra ce se vede colo.

Acolo, a trait ea mult si bine; dar intr-o vreme, pe cand se odihnea si ea pe piatra, ce sa vada biata?…

Veneau tatarii in fuga mare, ca-i aflase urma si zor nevoie mare s-o prinda si s-o rapuna. Doamna, saraca, cum i-a zarit, a retezat-o la fuga sa treaca dincolo, in partea cealalta, la hotacul ei. Dar a putut?… Ca venise raul grozav de mare si Doamna Carjoiaia tot fugind s-a inecat in rau si inecata e si azi.

De atunci, raului in care s-a inecat Doamna Carjoaia, i s-a zis Raul Doamnei, iar pietrei pe care isi usca hainele si se odihnea ea, Piatra Doamnei















Demult, demult, era prin partile Campulungului, o Doamna vestita si s-a intamplat ca i-au aflat tatarii culcusul si au navalit s-o omoare si sa-i ia averile.

Atunci Doamna a rupt-o la fuga peste dealuri, in spre apus, nadajduind ca doar-doar o scapa.

Dar n-a avut noroc. Ca atunci cand a ajuns la raul asta, a incercat zadarnic sa-l treaca. A inotat ea, biata, cat a inotat, s-a luptat cu valurile mult si bine, pana nu a mai putut si parasindu-o puterile s-a inecat in rau. Iar tatarii n-au mai gasit decat trupul ei, scos la mal de talazuri. D-aia, i se zice raului in care s-a inecat ea, Raul Doamnei.





1. In vremea de demult, cica alergau tatarii prin partile acestea dupa o Domnita romanca, tare frumoasa, voind s-a pangareasca. Dar cand a ajuns Domnita la raul asta, apa era mare de tot si ea, neputand s-o treaca, a inceput sa fuga in sus pe malul stang al raului. Si a tot fugit pana a ajuns la Corbi.

Dar aici era aproape s-o prinza tatarii. Ce sa faca?…A vazut o piatra mare si a dat fuga de s-a ascuns dupa piatra. Totusi tatarii au gasit-o si aici.

Biata Domnita, atunci, a inceput sa tremure de groaza si a incercat sa treaca raul, cum o putea, doar-doar o scapa cu viata.

N-a avut noroc insa, ca au luat-o valurile si s-a inecat in rau, biata Domnita.

De atunci, raului in care s-a inecat i se zice Raul Doamnei, iar pietrei, Piatra Doamnei.




Negru-Voda

Casd a venit pentru intaia oara in tara, la noi, Negru-Voda a descalecat la Campulung, unde a facut Manastirea si a intarit-o cu ziduri strasnice. Apoi, si-a ales loc la cetate si de acolo, se repezea el de batea pe tatari, cand intr-o parte, cand intr-alta a tarii, apoi venea, cand si cand si pe la noi. O data, dupa ce batuse pe tatari, s-a apucat el, drept multumita lui Dumnezeu, de zidit biserica din piatra, careia azi i se zice La Sghiab, sau Biserica din Sghiab.





Prin imprejurimi si prin alte parti ale judetului, e cunoascut mai mult urmatoarea legenda :

Ehe!… Multa vreme s-a razboit Negru-Voda cu tatarii, cu gandul ca doar-doar i-o scoate de pe pamantul acesta al nostru.

Dar intr-o vreme, dupa atata bataie, l-au speriat tatarii pe Negru-Voda si stiti ce a facut?…

De mare foc s-a dus si s-a bagat herghelegiu la caii Craiului de peste munti.

-Ei, Radule, ce simbrie imi ceri?, a zis Craiul.

-Urma alege. Acu, ma bag asa.

Cand a implinit luna, l-a intrebat Craiul :

-Mai stai?…

-Mai stau!… a raspuns Negru-Voda.

-Iti place la mine?

-Imi place.

In herghelie, avea Negru-Voda si multe iepe. A trecut toamna, iarna, si a sosit primavara. Dar Negru-Voda tot herghelegiu.

Intr-o noapte, toate iepele au facut manji si mare bucurie era pe herghelegiu. Dar a dat o ploaie si minjii fiind pe camp, au racit. Ce sa faca Negru-Voda?… S-a sculat si a incurajat manjii de au alergat pe camp. Si acolo ce sa vada el?… Un manz era flocos ca oaia. A inceput sa se mire si l-a tot luat la minajala, sa vada : ce chip de cal e?…

Au inceput ceilalti manji sa se joace, iar al aca oaia, odata a scos aripile din par si a inceput sa zboare pe sus. Bucuria lui Negru-Voda :

-Doamne, Doamne!… Asta e norocul meu. Atunci, a incercat sa vada : cu el zboara?… Si l-a dus departe pe camp si cum a incalecat, odata a inceput calul sa falfaie din aripi si a zburat cu Negru-Voda in slava cerului :

-Tine-te bine stapane, ca nu te prapadesc.

Apoi dupa ce a facut cateva rotocoale prin inaltul cerului, calul a inceput sa se lase incet pe pamant si sa stranga aripile.

L-a dus la herghelie, apoi, s-a infatisat inaintea Craiului.

-Acum te las, Marite Crai. Ma duc in tara mea.

-Bine bine. Dar ce simbrie imi ceri?…

-Ia!… Sa-mi dai un cal din herghelie, pe care-l voi alege eu.

-Numai atat?

-Ba sa-mi dai si haiducii pe care ii ai inchisi in temnite. Mie imi trebuie oameni cu vitenta.

Atunci Craiul de peste munti i-a dat calul cel zburator – el nu stia ca face minuni calul – si i-a mai dat si oamenii cu vitenta. La toti haiducii, le-a dat cai si i-a potcovit cu potcoave dandaratelea, potcoavele avand coltii inainte.

Si a pornit Negru-Voda calare pe armasarul cel nazdravan; iar ceilalti haiduci pe alti cai; si au tot venit in tara aici, fugarind pe tatari.

Dar cand s-au strans aia, cata frunza si iarba, l-au tot cautat si erau gata-gata, sa-l rapuna, mai cu seama ca-l brodise la Tampa, colo, stii, la Saritoarea lui Negru-Voda.

Si acolo a avut noroc cu o coada de valcea, pe care a sarit-o Negru-Voda cu ai lui, cu un codru de padure si cu potcoavele cele intoarse ale cailor, ca asa iata le-au pierdut tatarii urma. Au umblat ei, apoi tatarii mult si bine in cautarea lui, pana s-au deschebaluit ca sunt potcoavele cailor intoarse si au spus capeteniei lor :

-Ei!… Acu, prindeti-l!, a poruncit acela…

-Nu putem, stapane, ca Domnu’ asta zboara pe sus!

-Nu cred!

-De nu crezi, uita-te in partea ai aspre apus!

Isi arunca ochii mai-marele tatarilor si ce sa vada?!

Tocmai atunci Negru-Voda se inalta in slava cerului, cu calul sau : priveghia de sus toate miscarile liftelor si apoi se intorcea la ai sai :

-Pe ei, baieti!

I-a batut de i-au stins pe toti tatarii, pe toti, pe ruda, pe samanta. Si tatarii, ca sa scape de furia lui, s-au dus de s-au amestecat printre turci, ca tiganii intre romani.

Iar Voda, ramanand stapan pe tara, cu romanii lui, cum sa-i praseasca si cum sa-si mareasca tara?!…

A facut un targ de scule femeiesti, dincoace de Brazda Moldovei, ca sa vina femei din Moldova, sa cumpere scule; dar cu gandul sa aiba voinicii lui de unde sa ia femei.

Si cand era targul in toiul lui, s-au repezit ai lui Negru-Voda si au luat fiecare cate o fata sau femeie care le-a placut si au dat fuga cu ele in tara.

Au venit si s-au asezat aici, facandu-si oamenii case si sate ca lumea.

Dar peste ceva vreme, au venit moldovenii cu razboi. Si cand erau ostile fata-n fata, gata sa inceapa lupta apriga, odata s-au sculat femeile cu pricina :

-Aici ne-am maritat!… Aici ramanem de acum!… Iar parintii si fratii si sotii dintai au pus armele jos, cand au auzit asa si s-au dus de unde au venit.

Iar, de atunci, a ramas vorba ca de aceea sunt unii oameni hoti, ca sunt din neamul celor scosi de prin temnite.

Pe urma, vazand ca lumea nu se hraneste cu porumb, si nici nu-l cunoaste, cu ce mestesug sa-l apuce Negru-Voda de la Neam?… Ca pana atunci se hraneau oamenii cu picioici si mei.

A strans stoluri de curcani, i-a dus la mestesug in Tara Neamtului si a cumparat porumb de a dat la curcani sa manance. Pe urma, i-a adus inapoi in tara, le-a luat gusile, le-a desfacut si a scos porumbul de l-a semanat

Si de atunci s-a prasit tara lunga.