Dacă realitatea vă arată că sunteți oameni buni (în majoritatea timpului), dar există acele momente de ieșiri, de tensiuni, de nervi extremi, de frustrări, de înjurături, v-ar anula bunătatea aia, credeți că sunteți de fapt răi?

Cred că nu.

Cum mi-ar putea arata realitatea ca sunt om bun?
M-as autointitula "om bun", doar daca as avea pe numele meu cateva orfelinate, cu zeci de destine schimbate.
Iesirile nervoase exprimate asupra celor din jur sunt niste probleme psihice pe care ma bucur ca nu le-am trait niciodata. Daca as fi avut asa ceva, ar fi fost cel mai mare complex al meu, si as fi mers singur la psihiatrie.
In experienta mea cu oamenii, cand vad astfel de iesiri, ii enervez cu replici simple pana la limita AVC-ului si dincolo de ea, apoi ii evit pe tot parcursul vietii, desi atitudinea lor se schimba in bine.
Da' nici eu nu-s om bun, nu iert nimic, ma pis pe oamenii care nu imi plac.

Noooo,ca ai pus punctul i
Nu cred!
Am ajutat ani de-a o vecina cu copilul.Dar serviciile s-au existins, gen cumparaturi cand si ea putea sa o faca, sa imprumut anumite chestii pe care tot eu trebuia sa i le duc si tot asa.
Eu cred ca m-am desteptat!

Era o vorbă, că o faptă rea nu șterge binele pe care l-ai făcut și invers, o faptă bună nu șterge răul.
Pui întrebări deep Patricia. Tis nice.

In realitate asa se intampla desi nu ar trebui. Faci bine cuiva un timp dar la prima greseala nu te iarta. Te blocheaza pe toate caile de comunicare si nu mai vorbeste cu tine. Caz real.

Depinde de frecventa și intensitatea ieșirilor.

Nu ne anulează bunătatea, cu toți avem ieșiri, nu exista om perfect.