De ce un om ar refuza să schimbe ceva fizic la el, care l-ar face mai "frumos" fizic? Mai ales în secolul acesta în care frumusețea este un obiectiv destul de important.
Oare omul acela să simtă o oarecare protecție în spatele unui defect fizic? Dacă da, cum află asta?
Oare într-o lume în care deja frumusețea este un tipar, omul care nu dorește frumusețea, nu o dorește din cauză că ar fi diferit astfel? Iar fiind diferit se simte cumva special?
Ordonare:
După relevanţă
Răspunde
Poate ca omul are atat de multa incredere in el incat efectiv nu ii pasa de aspect.
Hmm, dacă asta ar fi și calitatea mea, m-aș bucura. 
Dar am să cercetez, dacă e așa.
Răspunde 
Deoarece omul are dreptul sa refuze.Fiecare e responsabil si face ce vrea cu propriul corp.Iar tiparele actuale de frumusete sunt oricum deplasate rau.
Asadar vorbim de frumusetea superficiala sau cea care e mai mult legata de bun simt, igiena si sanatate? Fiindca de exemplu, o dantura galbena maro e mai intai un pericol pentru sanatate, abia apoi pentru,, frumusete".O igiena precara, poate la cineva care nu isi spala parul cu saptamanile, la fel.
Pentru ca uneori schimbarile astea fizice vin cu riscuri. De exemplu eu am sternul strimb. Sesizabil destul de greu, dar e strimb. Nu ma deranjeaza in mod deosebit. Ochiul sting, daca nu sunt foarte concentrat pe ceva din apropiere, sta in colt, gen Forrest Whitaker. Daca ma operez, exista riscul sa am apoi ochiul aparent ok pentru cei din jur, dar sa vad dublu/triplu si sa necesite inca o operatie care poate ar reface vederea, poate m-ar face si mai chior... deci de ce mi-as bate capul cu asta? Se uita careva urit la mine, comenteaza ca am ochii in directii diferite? Multa sanatate si caldura ii doresc, chiar nu ma intereseaza parerea lui/ei.
Fiecare ar trebui sa se simtă bine în pielea lui, și cred ca mai mult de o vestimentație, o tunsoare sau chestii de genul asta uzuale nu ar trebui sa schimbe dacă nu simte.
O sa fiu brutal de sincer aici.
Raspunsul la intrebarea initiala ta are un anume raspuns, dar fiind vorba de slabit, raspunsul e diferit.
Adica e una sa nu vrei sa-ti faci o rinoplastie pentru ca nu te deranjeaza ca ai avea nasul de o forma mai neagrabila, si alta e sa nu vrei sa slabesti.
Tu esti pusa in fata nevoii de a slabi. Nu mai e vorba de aspectul fizic aici, e vorba de fiziologie si starea ta de sanatate. Cred ca de fapt tu vrei sa amortizezi din importanta si anvergura unui task complicat si greu (acela de a slabi destul de mult), axandu-te doar pe aspectul ce tine de sanatate, ceea ce nu e rau deloc in fond.
Dar stii si tu prea bine ca daca iti modifici alimentatia, fie ca vrei fie ca nu, o sa slabesti. Nu-mi spune ca vei vrea apoi sa te ingrasi la loc. Oricum nu ai cum sa faci asta fara sa ajungi din nou in aceeasi situatie din care ai plecat. Deci cum planuiesti sa gestionezi situatia cand vei slabi?
Nu, nu m-am supărat deoarece tot ce spui e adevărat.
Ai văzut tu om care sa nu vrea sa fie frumos? Poate ii place de el asa cum este poate el se considera frumos. Dacă sunt eforturi prea mari atunci poate accepta sa arate cum e el natural dar nu cred ca ar refuza frumusețea dacă ar depinde în exclusivitate de el. Fiecare om are frumusețea lui pana la urma și nu e de judecat dacă cineva nu face anumite eforturi ca să arate mai bine. Când zic eforturi ma refer la operații estetice costisitoare, sau cheltuieli mari pe cosmetice, saloane, haine, sau regimuri complicate etc
Sunt doua variante.
1. Nu pune mare accent pe aspectul fizic, bazandu-se pe alte calități ce țin de psihic și moral.
2. Se complace în zona de confort, gen dacă e obez sau supraponderal considera un efort prea mare a încerca să slăbească și/sau e dependent de mâncare și nu-și poate abandona viciul.
La 2 mă regăsesc. 
Dar cum explici, că am decis doar să las mâncarea dar nu și să slăbesc. Adică mă confrunt cu niște probleme de sănătate, am citit cauzele și ce trebuie să facă pacientul după ce s-ar opera de treaba asta și totul în problema asta acuză alimentația și viața haotică. Deci am decis să mă lupt să nu mai mănânc compulsiv și de câteva zile am lăsat dulciurile, un chin, un calvar, dar certându-mă cu cineva care mi-a dat o groază de sfaturi despre cum să slăbesc și ce alimente să nu mai consum sau de care să consum, i-am zis că eu nu vreau să slăbesc ci că doar vreau să am grijă la cât mănânc și mai ales ce mănânc (dar doar pe parte de dulciuri și grăsimi) și că o să mă rezum la 2, maxim 3 mese pe zi, dar că eu nu vreau să țin dietă și nici să slăbesc, ci doar mă mulțumesc cu dacă mă mențin sau cu dacă slăbesc măcar un 10/20 de kg în ideea că scăzând caloriile poate voi da ceva jos. Dar i-am spus și destul de vehement, de sincer m-am speriat și eu 
de mine, că și chiar dacă slăbesc oricum mi se va lăsa pielea iar eu oricum la sală nu voi merge, dar nici nu intenționez să fac sport, ci doar ce merg de mai fac ceva pași și-mi fac plimbarea de seară și acolo unde mai necesită efort. I-am lăsat clar de înțeles persoanei că nu mă interesează deloc să slăbesc (funny e că, lăsând la o parte ideea de frumusețe, care chiar nu mă mai interesează oricum, dar slabă, la modul slabă întotdeauna mi-am dorit să fiu, deoarece știi cum e omul, când e într-un fel vrea să fie cu totul altfel) dar totuși ideea că acum eu nu mai vreau să fiu slabă, m-a șocat până și pe mine. Iar persoana care mi-a zis asta nu era cineva care să fi simțit că se bagă în viața mea și de aceea să-i fi răspuns așa, și nici măcar nu e cineva care să fi simțit eu vreo clipă că mi-ar da sfaturile acelea ca să se dea mare ori ca să mă controleze și atunci eu să fi reacționat vehement, ba chiar în final s-a retras persoana și mi-a zis că pot face ce vreau eu, cum vreau eu că e viața mea și doar eu știu ce vreau de la ea. Sincer și acum încă mă mai șochează, nu că aș vrea acum să arunc pe seama asta, nereușita mea de a slăbi, dar am impresia că ori viciul e imens și din cauza asta nu am reușit să slăbesc, ori eu chiar nu vreau să slăbesc, dar mi-ar plăcea să aflu și motivul, ăla cel mai ascuns. Cred că deja am devenit paranoică, dar sincer săpând prin propria viață și propriile gânduri am impresia că e ceva pe aici. În asta clar e ceva mai deep și ascuns chiar și de propria mea cunoaștere. Dar e interesant chiar și pentru mine. Pentru prima dată, ceva din propria viață mi-a stârnit curiozitatea și interesul imens.
Îți spun și eu părerea mea. Dar scurt, repede și fug pentru că nu vreau să mă iei la bătaie.
Omul de care vorbești tu a transformat mâncarea, dulciurile, etc. în anestezic.
Ele sunt cele care îi mai dau ceva relaxare, bucurie și mulțumire atunci când ceea ce se întâmplă în jurul lui, nu se întâmplă așa cum ar vrea el și nimic altceva nu-l mai mulțumește.
E ultimul refugiu, de-aia e atât de greu să și conceapă că ar renunța la el.
Daca greutatea iti poate cauza probleme de sanatate, poate ar fi ok sa faci acest efort. Daca nu, who cares? Am inteles de mai sus ca tu esti multumita asa cum esti, deci nu ar trebui sa conteze ce zic ceilalti. Cred ca la batranete ne vom da seama ca am fost frumosi si frumoase indiferent de etapa vietii.Si vom regreta energia si timpul petrecut indoindu-ne de acest aspect.
Si eu ma consideram uratica prin generala si liceu.Dar acum cand ma uit la poze, imi dau seama ca priveam cat se poate de gresit, constransa de preconceptiile si tiparele de,, frumusete"de atunci.
Consulta un endocrinolog. Poate tiroida e de vina.
Păi nu am de ce să te bat mister Hamurabi ) dar na, ceva, ceva simți tu, că aș dori oricând să bat pe cineva. )
Ce mai pot spune, ai dreptate și cu asta, ăsta este refugiul suprem.
Dar asta din descrierea ta, cam pare-se că ar suna tot ca un vid interior. Ar fi trist să fie așa.
Trist că și tu te-ai confruntat cu probleme de genul. 
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
