De ce uneori, poate chiar în marea majoritate a cazurilor, oamenii promițători sfarsesc prin a dezamăgi iar cei pe care alții îi desconsidera și nu le dau șanse, aceia sunt cei care reușesc, uimindu-i pe toți?

Generalizezi. Nu e așa în realitate.

Nu e o regula deloc, nu e marea majoritate, unii is promitatori si is ok, altii nu, altii sunt desconsiderati pe bune si dezamagesc, altii pe nedrept, e diversitate cam egala.

Da, se întâmplă destul de des.
Pentru că, de obicei, cei care sunt lăudați și "ridicați în slăvi" nu prea se mai agită și consideră că merită, că li se cuvine, și uite așa o iau pe o pantă descendentă și sfârșesc prin a dezamăgi.
Iar cei care sunt cotați cu puține șanse, și nimeni nu se obosește să le atribuie vreun merit, tocmai ăștia se ambiționează și își demonstrează atât lor cât și celorlalți că sunt capabili să reușească în ceea ce și-au propus.
Și știi de ce se întâmplă așa?
Pentru că, e mult mai relaxant și mai motivant să lupți "împotriva valului" când nimeni nu-ți prea dă șanse și nu se așteaptă la mare lucru de la tine, decât să suporți presiunea și să te chinui să validezi sau să menții o poziție care deja ți-a fost oferită, mai mult sau mai puțin pe merit. Nu?

Nu am întâlnit încă astfel de cazuri, sincer. Însă da, se poate ca din prea mult succes sa dezamagesti la un momentdat pentru ca nu poți multumi la infinit pe cineva, ca să ma exprim astfel și iti pierzi din stralucire, deciziile grabite, pripite și nu foarte stralucite te pot aduce la pierzanie.

Depinde ce înțelegi prin dezamăgire.
Dacă e cea "spirituală" în sensul că ai dezamăgit anturajul și apropiații, ei cunoscându-te drept perfect, dar o dată ai clacat, e una.
Dar nu știu de ce întrebarea ta sună ca și când oamenii cu potențial de Einstein, ar dezamăgi cândva Mapamondul, deci eu una le văd două dezamăgiri diferite.

Dar ca să-ți răspund strict la întrebare, fără a mai analiza și răstălmăci întrebarea, o să-ți dau exemplu un exemplu, oferit la faculta de un prof, pe care nu l-am uitat nici astăzi. Contextul exact și lecția la care se dădea exemplul acesta, nu-l mai țin minte, dar îmi aduc aminte și astăzi acel exemplu.
Proful nostru susținea că de obicei oamenii care au un comportament ireproșabil (el dădea exemplul și mai concret, anume elevii de la școală), susținea că elevii de 10 sau cei mai cuminți, dacă se aude o dată că au înjurat sau au luat un 4 sau au făcut ceva diferit de ceea ce făceau non-stop, adică de a fi perfecți oamenii reacționează imediat chiar sub formă de șoc, dar pe elevii/oamenii care se bat toată ziua, au primit etichete mai sucks, pe aceia i-a învățat lumea și nu prea-i mai surprinde pe nimeni, nimic la ei.
Din acest exemplu eu una am tras concluzia că astfel etichetele contează, că deși guru ăștia susțin că să nu ascultăm de gura lumii chiar și să nu permitem vocii lumii să ni se pună etichete, etichetele există și uneori ele ne și dictează viața. Însă ce susțin eu aici cu etichetele e poate chiar contrar cu întrebarea ta.
Ca să încerc totuși să formulez un răspuns și ăla să fie cât mai pe subiect, m-aș lega tot de exemplul de mai sus, dar l-aș inversa acum, poate că așa cum oamenii perfecții, au și ei scăpările lor, de fapt nu că "poate le au", sigur le au, așa poate că și oamenii imperfecți au zvâcul lor, pe care la un moment dat îl vor utiliza. Întradevăr, tot viața ne spune că și pentru succesul ăsta e totuși nevoie de o oarecare constantă, adică nu poți lua doar 5 la 12 ani, iar la bac să te trezești că vei lua 10, dar fiecare are zvâcul lui și chiar ieșirile lui. Cumva tocmai pentru că nici nu suntem perfecți, există compensații. Sau la fel cum se prezintă ideea că binele fără rău nu se poate, nu există, poate că treaba asta se aplică și-n noi. Adică ăla perfectul, care promite are răul lui, care cândva poate e și nevoie să iasă, că să-i arate că nu-i perfect sau doar să-l facă să se mai odihnească, app de odihna asta. Știi că se susține că de fapt depresia, în afară de cea patologică, e normal să apară, și apare de obicei, după ce omul s-a luptat pentru ceva și acel ceva nu a fost îndeplinit. Se spune că depresia în mod natural apare ca să odihnească omul și să-l "sedeze" oarecum după o luptă în care omul și-a utilizat toate resursele vitale. Deci de aici explicația de ce ăla curajosul/luptătorul/visătorul/turboul, are și el nevoie de acel moment de revelație, odihnă și refacere. Evident că pentru cei care au pus eticheta, e un șoc. E ceva nou sub soare și cum răul întotdeauna este observat primul, îți dai seama cât îi atrage pe spectatorii eroului lor.
Apoi la cel care a luat eticheta de prost, are și el binele lui, ca revers, pentru care ce să vezi, și el luptă, că el a primit eticheta de prost și că la prima vedere nu pare nimic, e una, dar de luptat, toți oamenii luptă, cât trăim pe acest Pământ luptăm, deci ăla cu eticheta neagră, luptă și el și cine știe cândva i lupta lui este răsplătită, împotriva tuturor etichetelor.
Tot aici la cei care nu promit, dar nu reușesc, aș mai avea ceva de adăugat. Acest lucru stă chiar în teoria mea, dacă ești prost luptă-te să fii măcar un prost deștept, la fel ca dacă nu ai x lucru, încearcă măcar să obții y lucru. Iar acest lucru îți explică multe. Tot pe ideea asta s-ar preta mult Piramida trebuințelor a lui Maslow. Bine el merge gradual de la cele bazale la cele mai înălțătoare, dar aceste trebuințe ne explică multe. Adică dacă mi-e foame încerc să-mi satisfac nevoia, deci mă duc la frigider ca să obțin starea de bine și să mă hrănesc, cam așa cu toate nevoile și trebuințele. Ăla care a primit eticheta negativă cumva simte și el că nu are pe 2, 3 planuri existențiale sau nimic prea high pe niciunul și atunci se luptă ca din orice până la urmă într-o bună zi să-l transforme într-un succes, pentru că la fel, întrebarea ta este generală, dar oamenii ăștia din înteebarea ta, nu se explică doar prin potențial financiar sau că au adus cine știe ce inovație în profesia lor, ci pot existe pe orice plan existențial. Mai pe scurt, că simt că am divagat mult. Privarea unei nevoi, din alea ale lui Maslow, te poate ambiționa și mai mult să o obții pe alta mai mult, și cumva dacă ne uităm în spate, majoritatea oamenilor de succes au făcut foamea sau au avut te miri știe ce lecții usturătoare primite de la viață, chiar de la vârste fragede, asta i-a întărit. Iar asta se leagă și de prima parte a întrebării, deoarece reversul e ăsta, oamenii care au cam avut tot, mai ales natural, cumva nu au mai depus efort pentru a câștiga ceva și unii chiar și-au pierdut interesul sau motivația, pe când ăla care nu avea potențial, a avut ceva mai accelerant decât orice genă bună, MOTIVAȚIE, ăla a luptat să-și depășească condiția.

Aș mai adăuga încă ceva legat de oamenii din a doua categorie. Nu spun că e ceva universal, dar există. O dată ce ți se pune o etichetă, cred că asta am spus și mai sus, tu ajungi să te identifici cu acea etichetă. Deci din n și varii motive, unii tind să fie văzuți mai bine social, primit și îmbrăcând eticheta aia, ei se vor mișca și vor respira în tandem cu acea etichetă, dar asta ar fi doar o mască și dacă aia nu e susținută și de un potențial real, un spirit real, care chiar vrea să facă doar binele să vadă doar binele, acea mască atunci, cândva va cădea.

Cei promițători cred ca le știe pe toate, cei care nu au sanse depun eforturi pentru a se ridica la nivelul celor promițători!

Poate pentru că celor care li se spune tot timpul că sunt buni, la un moment dat se culcă pe o ureche, cum s-ar spune. Iar cei care sunt desconsiderați, au o motivație mai mare să demonstreze tuturor că și ei pot și sunt buni. Astfel că uneori oamenii de genul prin ambiție și perseverență reușesc să își depășească condiția, și să îi uimească pe toți! Nu e o regulă generală ce am scris aici, dar sunt cazuri…