De ce unii oameni judecă ceea ce știu sau cât de competenți sunt alții, dar care au încercat măcar? Observ mentalitatea asta. Dar cei care judecă nu vor să facă nimic cu viața lor (un curs nou, un hobby nou, o prietenie nouă, un job nou, ceva pentru ei în locul judecării altora, dar mă refer la ceva făcut în societate, ca tocmai și ei să fie evaluați și judecați) dar ei judecă faptul că măcar alții au încercat și da, poate au și reușit.
Nu credeți că dacă și ei ar fi judecați și evaluați, nu ar mai avea tupeul apoi să-i judece pe alții?
Ș-atunci ce este mai bine, să stăm pe tușă și să judecăm totul în jur sau să ne implicăm și facem lucruri chiar dacă nu suntem perfecți și nu le știm pe toate?
Ordonare:
După relevanţă
RăspundeConcret. Oamenii care nu au avut un job la viața lor sau nu au muncit de fel, dar tocmai pentru că au prea mult timp liber, judecă mereu toți oamenii din toate domeniile, nu spun musai de jobul meu, care mereu profesorul a fost văzut/clasat ca un fel de Dumnezeu și dacă acest Dumnezeu greșește e crunt, dar apoi de fapt când profesorul își face munca și cere x sau y lucru părintelui și copilului lui, profesorul este cel mai bălăcărit. Când de fapt profesorul este un om ca oricare alt om. Știe doar materia sau materiile lui predate, merge la budă, în casă se șterge ca toți ceilalți oameni din pătura medie a societății pe mânecă după ce a mămcat ceva copios în fotoliu la TV și în timp ce-și pune picioarele pe măsuța de cafea din living, înjură în trafic atunci când e enervat și chiar fac copii, pentru cei dornici să-și înmulțească neamul. Și la fel și medicul și avocatul, asistentul medical, juristul, primarul și președintele sauchiar patronul. Deci uite și tu cum lumea care nu muncește deloc în viața asta și citește super mult, judecă fără să știe concret cu ce se mai și mănâncă munca asta de fapt. Sau chiar fără să aprecieze inițiativa celor care poate deși sunt p3 depart3 de a fi perfecți, totusi ei măcar au luptat și au încercat și au făcut ceva cu viața lor.
Răspunde 
Cati ani ai? 18-20 maxim, nu? Astia sunt oamenii, asa suntem ca specie in mod special ca natie (noi romanii). Nu mai avea pretentii ca oamenii sa fie diferiti in sensul bun. Logic ca e mai bine sa actionezi daca tu consideri ca acel lucru este benefic pentru tine, indiferent de parerea altora. Parerile oamenilor nu iti platesc facturile sa stii. Unii asa sunt efectiv dar asta este, trebuie ignorati ca mai mult nu merita.
Pentru ca nu stiu si nu au ceva mai bun de facut
Nu isi pot depasi conditia
Sunt oameni nefericiti si frustrati
Asta e societatea în care trăim, mă bucur că ai descoperit-o, nu trebuie să îți pese de părerile negative la adresa ta, nu te încălzesc pe tine cu absolut nimic, dar de cele pozitive, da.
Eu trăiesc doar pentru părerile negative din păcate. 
Și da, cred că de fapt trăiesc doar pentru negativ. Altfel nu-mi explic cum de am fixațiile astea pentru rău și pentru răul la adresa mea. Eu spre exemplu, dacă luam un 10 și eram fericită, imediat uitam de reușita mea pentru înjurătura de pe stradă, chiar dacă era chiar și de la un străin pe care nu-l văzusem niciodată în viața mea. Însă mai nașpa e că, fix ce-ti povestesc eu aici, fix de asta a suferit bunică-mea o viață întreagă și acum are demență, că mi-au povestit ai mei între timp, că ziceau că bunică-mea era foarte dulce și liniștită, dar cică daca auzea o vorbă negativă sau o părere negativă sau o răutate la adresa ei, cică liniștea din casă dispărea. 
) Căci bunică-mea stătea supărată cu anii numai de la o părere sau critică sau pur și simplu vorbă sau chiar bârfă. ) Deci acum realizez că am toate tiparele bunică-mii și că deci e posibil să dezvolt și eu demență dacă sunt așa de fixată pe gânduri, dar mai ales gânduri rele. Deci îmi este super frică. Dar de tipare tot nu mă pot lăsa. Am mai reușit un pic să le țin mai în frâu, cu terapie, adică la modul să nu mai sufăr gen 1000 % de cum sufeream și să scad procentul de suferință și durere, dar nu pot spune și că am ajuns la pragul 0 de suferință, adică să nu-mi mai pese. Tot îmi pasă. De unde vine asta, nu știu, dar cert e că, asta mi-e crucea. Să fiu fata căreia-i pasă de tot.
De asta cu timpul vei scăpa, nu cred că neapărat vei moșteni ce are bunica ta, îmi pare rău că suferă de această boală...
Oare?! Dacă mă uit mai atent am aceleași fixuri ca ea. Si chiar nu știu pe unde citisem sau auzisem că de fapt persoanele astea fixiste și compulsive, sunt cele mai predispuse la Alzheimer și demență. Doar că, mie nu-mi e musai frică de boala în sine, că știu că oricum ar fi, ceva tot vom dezvolta la bătrânețe aia e, dar mi-e teamă ca nu cumva să fiu ca bunică-mea dar ajunsă singură, căci mă uitam la ea, că ea nu mai poate fi lăsată singură deloc și are noroc cu fetele ei și mna, mai puțin cu mine, dar mai are noroc și cu mine, că după ce pleacă doamna care vine să aibă grijă de ea cât sunt eu plecată la școală rămâne cu mine. Dar faza e că, eu nu cred că voi avea copii, nici nu prea-mi doresc mai ales să-i nasc eu, căsătorită nu mă văd, prieteni nu am, neamurile, nu or să vină alea să mă îngrijească pe mine la bătrânețe, mai ales dacă o să fiu invalidă sau cu demență și de asta de fspt mi-e cel mai frică. Chiar zilnic mă gândesc când o văd pe bunică-mea pierdută în lumea ei, că dacă nu cumva o să ajung și eu așa să dau drumu la aragaz sau cine știe ce să fac sau chiar să uit unde mi-e casa și mai grav, nimeni să nu știe de mine. Dar sper să nu mai apuc bătrânețea, oricum cu ce bună?! Doar cu boli și dureri.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
