Doar eu după ce ies cu prietenii o zi am o dorință puternică și bizară de a nu mai ieși sau vorbi cu nimeni și de a mă închide în mine. Ca și cum gândesc "Gata, asta e ultima oară, de acum las totul în spate".

Și nu, nu pentru ca aș fi antisocial sau pentru că întâlnirea respectivă a decurs prost. Din contră, râd, glumesc, trec prin peripeții, mă simt bine, discut.

Și totuși am un sentiment că oarecum acest lucru este greșit în mod intrinsec. Am impresia că eu nu ar trebui să fiu așa. Că ar trebui să rămân la cărțile mele, la muzică și la alte activități. Acela este idealul meu, cel puțin în capul meu. Când fac aceste activități pe cont propriu, oarecum cultivatoare de cultură să spun așa, mă simt împlinit dar și mândru/mulțumit de mine. Când socializez mă simt bine, fericit, fac și pe alții să se simtă bine și cu toate acestea, contrar vreunei logici, nu mă simt "mândru" de chestia asta.

Îmi creez fantezii cum ca ma inchid in mine, vizualizez cum primesc mesaje de a iesi afara si spun nu și nu și nu. Cum stau așa luni sau chiar ani izolat de oameni. Și cumva această imaginație a mea îmi dă o ciudată satisfacție. Am impresia că asta ar trebui să fac, deși din punct de vedere rațional sunt aproape sigur că nu este așa.

Ce părere aveți? Simțiți vreodată așa ceva?

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook