Două întrebări.

1. Ce ziceți de următoarea situație:?
O persoană care nu vrea familie sau copii dar vrea să-și dedice viața ajutând pe ceilalți. Aici mă refer la persoane care sunt într-adevăr neajutorate, nu la profitori deghizați în victime.

2. De ce unele persoane care au avut parte de bullying în copilărie/adolescență, la maturitate devin (mai) combative și protectoare?

Daca ii convine asa ce treaba am cu omul ala? Fiecare cu ciudateniile lui. mie imi place o papusa de silicon, nu mar deranja sa am asa ceva langa mine, stiu ca se poate mai bine, se mai modifica in timp o sa fie automatizate la fel ca noi pana cand apar robotii...https://cloudclimax.co.uk/......rautomata/ costa mai putin decat o nevasta sau partenera, silicon medicinal

Nu cred că e locul meu sa cred ceva despre cum vrea o persoana să își trăiască viața, cu copii sau fara, e fix treaba lor

Nu vad prima intrebare.

Persoanele care au trecut printr-o problema, stiu cum este si ii inteleg mai bine pe ceilalti. Stiu cum sa-i ajute ca sa nu cada si altii in aceeasi situatie.

Iar simt, girl, că mă descrii pe mine (te rog permite-mi să-ți spun așa, deoarece simt o conexiune huge cu tine, prin întrebările filosofice și inteligente pe care le pui, parcă simt că te-ai născut special ca să te întâlnesc eu și să mă faci să mă simt și eu folositoare , să răspund la întrebări de genul și să analizez viața, doar la asta sunt bună din păcate și 26 de ani m-am simțit recunosc ca o mică incapabilă, că am simțit că pot avea doar analiză, și mai ales analiză asupra vieții).

Admit că mă regăsesc în întrebarea asta, și eu mă văd micul salvator și ajutor, omul la nevoie mereu, dar vreo 25 de ani nu mi-am dorit familie. Admit că acum de când lucrez în învățământ cu copii, îmi doresc copii, dar sunt până și astăzi nesigură dacă îmi doresc cu adevărat o căsnicie. Admit că voi visa toată viața la iubirea aia huge și care să te miște din toate streșinile, dar chiar și aici îmi zic mereu, să fie cât va fi iubirea de trăit, apoi fiecare să meargă pe drumul lui.

Acum nu știu cum este viața altora descriși aici, dar în cazul meu admit că nu-mi doresc familie din eșecurile familiei mele din spate și din durerile luate de acolo. Îmi spun că e mai simplă viața alone. Iar copii în prezent recunosc că mi-i doresc doar pentru că i văd la familiile mele de la școală și ca să scap de feeling-ul ăsta al singurătății, care la 20, 30 de ani pare, ba chiar fain, dar după 30, 40 când puterile te mai lasă, parcă e mai bine să ai un sprijin lângă tine, și ce sprijin mai bun decât cel al copilului tău(acum evident că în cazul meu ar fi înfiat, dar cred că dacă i-aș crește frumos, nu m-ar lăsa la bătrânețe).

Revenind cred că oamenii uneori oferă ajutorul și din sentimente din astea, gândește-te, neavând familie, din varii și nebunești motive, poate ai mai mult timp liber și atunci decizi să-l canalizezi către altceva, evident de tine depinde către ce : către antisocial, vrei să fii spaima societății, evident că faci asta și cu niște traume în spate, că nu cred acum că oricine se apucă de azi și dă în cap, din lipsă de activitate, aici ar fi altele multe de analizat , ori alegi varianta prosocială, devii un mic "Iisus", un mic supererou, acel supererou dacă vrei care, să spunem o femeie mamă este pentru puiul ei de la naștere până la moarte, un bărbat tată, este la fel pentru puiul lui sau o soție pentru soțul ei ori un soț pentru soția lui. Pe când noi fără familie nu avem cui să oferim timp, spațiu și sentimente așa că uneori mai decidem să facem și din astea. Să oferim ajutor ori de câte ori reușim.

Acum asta cu dorința de ajutor mai ține și de gena ta și de personalitatea ta. Adică țin să cred că sunt și oameni alone care nici măcar nu cunosc noțiunea de bunătate sau ajutor și oameni super sociabili sau cu o familie mare, care ar face totul pentru familia lui, dar nimic pentru un străin.

Eu una știu despre mine că e legat de genă, de familie și educație, pentru că mama și bunica m-au educat cu ideea, mamă să faci bine oridecâte ori poți, dar cred că este și de ceea ce spui tu pe aici, adică neavând familie(una creată de mine), doar pe mama și bunica, de altfel neavând nici prieteni, știu sigur că de fiecare dată când aud că pot oferi ajutorul unui străin, mă încântă treaba asta. Acum nu spun și că ajut mereu, ba de multe ori mă cert că aș fi putut ajuta și mai mult, ba chiar uneori îmi blamez până și felul de a fi, introversia mea, anxietatea socială, deoarece simt că astea mă țin izolată de la a ieși în lume și a ajuta mai mult și mai mult.