Există vreo explicație științifică pentru faptul ca există mai multe rase de oameni? (albi, negri, chinezi etc)
Dacă nu, voi de ce credeti ca variază rasa asta umană?

Exista o singura specie homo sapiens care a plecat din africa spre asia,europa,Australia,america,acesti indivizi despartiti geografic in timp datorita selectiei naturale, sexuale, genetica au devenit mai diferiti, culoarea e din cauza vitaminei D, melanina pielea a devenit mai deschisa, gena chinezeasca probabil ca a oferit ceva din moment ce sa reprodus in nr atat de mult

poti afla mai multe aici https://www.digi24.ro/opinii/de-unde-ne-vine-culoarea-563371
https://answers.yahoo.com/......tion/index
Se crede că ochii tipici orientali, care au pleoapele îngustându-se deasupra ochiului, a fost rezultatul adaptării la un mediu original care consta din câmpuri de zăpadă cu o strălucire considerabilă a soarelui. Pleoapele îngustate ar fi ajutat la reducerea strălucirii.

Eschimoșii au modelat „ochelari de soare" din lemn sau oase și au tăiat fante orizontale înguste în părțile de deasupra ochilor pentru a vedea, care au aplicat același principiu. Aceasta susține funcționalitatea principiului și concluziei despre pleoape.

O altă caracteristică orientală - fața oarecum aplatizată, căptușită cu grăsime pe care o au unele grupuri etnice orientale - ar fi fost și o adaptare la frig prin reducerea pierderii de căldură de pe față.

Caracteristicile au fost păstrate în cea mai mare parte după schimbarea mediului, deoarece nu a existat o presiune selectivă puternică pentru modificarea lor. Totuși, unele popoare din sud-estul Asiei au redus planeitatea și căptușirea grăsimii feței, deoarece trăiesc în zone mult mai tropicale decât cele mai nordice chineze și ar beneficia de o astfel de schimbare.

@Kelly, răspunsul tău arată o lipsă completă de cunoștințe despre evoluție. Aflați ceva despre asta înainte de a-l sparge.

Adăugat:

@jesusofnasareth, doar pentru că orientalii și inuții au avut pliul epicantic, asta nu înseamnă că nu au avut nevoie de o protecție suplimentară împotriva strălucirii solare.

Faci un punct despre nasul mare pentru a încălzi aerul care intră în plămâni. De fapt, acesta este motivul pentru care neanderthalii aveau nasurile foarte mari.

Dar există diferite tipuri de medii reci și diferite moduri de adaptare. În zonele în care există vânturi puternice care cresc pierderea de căldură corporală, un nas mare poate fi un dezavantaj, în timp ce un nas mic și mai plat poate duce la o pierdere mai mică de căldură. Trebuie făcut un echilibru între încălzirea aerului care intră în plămâni și obținerea nasului mușcat de îngheț.
https://en.wikipedia.org/wiki/Race_and_genetics
Să le numim „populații" în loc de „rase". Pe vremea lui Darwin fiecare populație de oameni a fost numită „rasă". Astfel, locuitorii Irlandei erau „rasa irlandeză", locuitorii din Tahiti erau „rasa tahitiană" etc.

„Rasele" ca grupuri distincte din punct de vedere genetic nu există: „Există Rasa? Dar populațiile cu grupuri de trăsături genetice există. Aceste grupări la care vom face referire ca„ populații ", așa cum fac biologii.

Piele: Migrația majoră a H. sapiens din Africa s-a întâmplat în urmă cu aproximativ 70.000 - 60.000 de ani. Culoarea pielii ancestrale era negru. Culoarea pielii s-a luminat pe măsură ce populațiile de sapieni au migrat spre climele mai reci și mai nordice.

Primii oameni au devenit mai ales fără păr. Acesta este un mecanism de răcire odată ce strămoșii noștri s-au mutat din pădure în savană. Glandele sudoripare funcționează pentru a răci corpul, iar glandele sudoripare funcționează mai bine în absența părului. Culoarea pielii este un echilibru între folat și vitamina D. Folatul (o vitamină B) este descompus în piele de lumina UV. Absența de folat provoacă defecte ale tubului neural în embriogeneză și duce la un făt mort. Astfel, pielea neagră proteja folatul.

Cu toate acestea, lumina UV transformă colesterolul în colecalciferol (Vitamina D). Vitamina D este necesară pentru transportul calciului în intestine. Calciul este necesar pentru oase. Deficitul de vitamina D care duce la oase sub-calcifiate la copii se numește „rahitism", iar la adulți „osteopenie". Deci, pe măsură ce sapienii au migrat spre climele mai reci (mai multe haine) și mai multe din nord (mai puțin lumina directă a soarelui), acele populații au evoluat pielea mai ușoară pentru a permite mai multă lumină UV în piele pentru a face Vitamina D

De obicei, dezbaterile științifice cuprind argumente despre distincțiile nuanțate și sunt rezolvate prin experimente sau studii clinice proiectate cu atenție. În schimb, dezbaterea despre validitatea cursei ca concept științific a asemănat cu un argument politic în care participanții au scos poziții extreme, care nu admit nici o analiză intermediară, nici o testare riguroasă.

În cartea lor, Race: realitatea diferențelor umane, Vincent Sarich și Frank Miele susțin ideea că categoriile rasiale care au fost folosite pentru a grupa populațiile în ultimii 500 de ani reflectă diferențele biologice bazate pe istoria populației umane în ultimii 50.000 de ani. În relatarea lor, migrațiile inițiale ale oamenilor din Africa au dus la diferențe genetice care corespund aproximativ continentelor către care au migrat oamenii. Sarich și Miele susțin că aceste diferențe sunt cruciale pentru cercetarea și practicile biomedicale.

Pe cealaltă parte a decalajului este părerea că categoriile rasiale sunt construcții istorice care nu au niciun sens biologic. Susținătorii acestei păreri susțin că conceptele biologice ale rasei se concentrează în mod necorespunzător pe cercetarea și practicile biomedicale asupra contribuțiilor biologice, mai degrabă decât sociale, la disparitățile de sănătate. Aceasta servește, de asemenea, ca legitimare științifică pentru discriminarea împotriva grupurilor de persoane care sunt identificate printr-un număr mic de caracteristici fenotipice (de exemplu, culoarea pielii). Astfel, avocații ajung adesea să argumenteze pentru o mai mare atenție asupra rasei ca un fenomen construit, dar împotriva utilizării rasei sau, într-adevăr, a oricărei categorii specifice populației în studii biologice, în special genetice. Diferențele dintre aceste două puncte de vedere sunt dificil de rezolvat, deoarece fiecare conține câteva fapte demonstrabile, care permit veridicilitatea extrapolărilor lor mai extreme.

Sarich și Miele subliniază că frecvențele acelorași variante genetice comune diferă între populații pe baza strămoșilor membrilor lor. În plus, variante rare pot fi găsite doar în rândul membrilor unor populații. Aceste diferențe în frecvențele variantelor comune și apariția unor variante rare contribuie o parte, dar numai o parte, la riscul mai mare pe care unii membri din aceste populații îl au pentru anumite boli. De asemenea, ele sunt motivul pentru care majoritatea studiilor genetice sunt specifice populației.

În același timp, alți contribuitori la aceste riscuri mai mari sunt clar construiți în jurul percepțiilor diferențelor rasiale, care devin apoi profeții care se împlinesc de la sine. De exemplu, convingerea că afro-americanii au IQ-uri mai scăzute decât oamenii de origine europeană, pe care Sarich și Miele o repetă în această carte, a fost folosită pentru a susține argumente pentru politicile care mențin disparitățile economice între grupurile rasiale definite. Politici de acest tip pot avea efectul direct, de exemplu, de a crește expunerea la toxinele de mediu și de a crea bariere pentru îngrijirea sănătății pentru afro-americanii. Această influență continuă a percepțiilor rasiale asupra sănătății este unul dintre motivele pentru care majoritatea studiilor epidemiologice folosesc rasa ca variabilă, mai degrabă decât se bazează pe măsuri nevăzute, cum ar fi statutul socioeconomic.

Există două tendințe deosebit de problematice în rândul celor care, precum Sarich și Miele, încearcă să utilizeze date științifice pentru a justifica politicile care tratează rasa ca pe un fapt biologic. În primul rând, există ipoteza testată că diferențele biologice stau la baza diferențelor sociale, și nu invers. În al doilea rând, există practica extrapolării descoperirilor pentru populațiile locale în generalizări despre categorii rasiale mai mari. Aceste tendințe permit popularizatorilor științifici ai rasei, ca realitate biologică, să construiască modele simplificate ale relației dintre fenomenele biologice și sociale și ale istoriilor și interrelațiilor populațiilor umane.

Sarich și Miele contribuie la ambele probleme, de exemplu, apărând afirmațiile lui Herrnstein și Murray, în „Curba clopotei", a diferențelor rasiale bazate pe IQ și prin combinarea repetată a datelor pentru populații particulare cu noțiunea lor de rase superordonate. În mod pervers, adversarii lui Sarich și Miele reflectă aceste lapsuri în rigoare științifică, reducând la minimum contribuțiile predispoziției genetice la boli cronice și confruntând studii genetice specifice populației cu o știință rasială.

În ciuda afirmațiilor repetate ale respectării lor superioare la standardele științifice riguroase, Sarich și Miele au scris o carte care este plină de anecdote și afirmații neacceptate pentru determinism genetic și care are mult mai puține citări ale literaturii revizuite de la egal la egal cu cele mai multe popularizări. Cel mai important, poate, este reticența sau incapacitatea lor de a specifica câte rase cred că există și care ar putea fi acestea. S-ar crede că, dacă rasa ar fi într-adevăr o realitate, ar fi posibilă enumerarea diviziunilor biologice implicate în concept. Autorii se bazează, de asemenea, inutil pe identitățile etnice, politice, sexuale și religioase ale adversarului lor istoric
în această dezbatere continuă, pe care Sarich și Miele o caracterizează în primul rând ca imigranți, comuniști sau socialiști, homosexuali sau bisexuali și, mai ales, evrei. Această practică tinde să confirme realitatea continuă a rasismului, dacă nu a rasei.