Hei, TPU, deschizând geamul mama, am realizat ce parfum frumos și aer proaspăt și crud, rece venea de afară și am realizat că e tare frumos afară.
Apoi am scos nasul oleacă pe geam, ca să mă bucur și eu de acel aer, dar tot stând și privind pe geam, m-am dus și mai mult pe gânduri și am realizat că eu 30 de ani am trăit ca o handicapată. Deși fizic nu am fost, pentru mine zic, că tocmai asta a fost problema că pentru mapamond mereu am fost o problemă și am fost judecată datorită fizicului meu, dar mental, am fost mereu handicapată și acum plâng neîncetat că de ce am primit o astfel de soartă.
Apoi vedeam oameni pe drum cum se plimbau, ba chiar tineri care nu aveau niciun stres că ar fi judecați sau chiar că ar înjura pe drum și lumea i-ar auzi. Și de atunci plâng și mai tare că acești oameni care de multe ori nici nu le place frigul (că doar îi aud în anturajele mele sau printre cunoscuți cum spun că lor nici măcar nu le place frigul sau ploaia sau chiar noaptea) dar totuși, tot ei sunt cei care ies in natură și se bucură de aerul ăla proaspăt și de tot ce le oferă natura, pe când eu sunt condamnată să trăiesc ca o prizonieră la pat și la casă.
Ba chiar mai mult nu-mi părea rău dacă eram cu adevărat o prizonieră pe bune și chiar făceam un rău cuiva și atunci eram obligată să trăiesc în pușcărie sub gratii sau în propria casă cu ceas de picior. Dar așa.
Uneori chiar mă intreb, ce rău atât de mare am făcut eu lumii ăsteai de nu pot fi și eu un om normal, care să iasă afară când vrea, cum vrea, fără frica că nu e spălată și o vede cineva, fără frica că nu și-a călcat hainele și nu și -a luat cele mai bune haine și o vede cineva, fără frica că la orice colț de stradă va fi înjurată sau ponegrită. Fără frica că am făcut un pas greșit pe drum și cineva a văzut-o și criticat-o și chiar fără frica că cineva o va vedea în drumul ei.
Vreau și eu să fiu un om normal, care să ies din casă și să mă plimb pe străzile publice, fără a primi răutăți sau fără a trăi eu într-o frică maximă ca și când e război și la orice pas mai prost sau greșit, am călcat pe un teren minat ce stă să explodeze sub pașii mei.
Vreau și eu o viață normală. Mie de ce nu mi-a oferit Dumnezeu o viață normală?! De ce?! Am obosit să tot fiu pe lângă oricum progenitura din societate, că arăt cu arăt, am obosit să fiu și mai ciudata care nu poate face pași în afara casei și nu poate ieși fără frică maximă din casă.
Dacă Dumnezeu există, de ce a permis să fiu așa?!

0 Raportează Evaluează

Întrebări recente

Cele mai vizionate întrebări

Remarcate de editori

Categorii