Hei, TPU, mă uit la bunică-mea cum își pierde mințile în fața mea și cum demența + Parkinsonul îi mănâncă mințile mai mult și mai mult pe zi ce trece.
Așa că mă gândeam din perspectiva asta, la viața mea, cum mai mult ca sigur o să ajung singură și bătrână și deși părerile sunt împărțite că ba se moștenesc bolile astea, că ba nu se moștenesc, ceva interior îmi spune că și eu o să le dezvolt la bătrânețe, mai ales că eu sunt leită bunica și mai ales că am citit în bolile spirituale despre Parkinson și ziceau din ce motive și probleme ajungi să dezvolți boala asta și e fix cu ce mă confrunt eu la nivel psihic și spiritual, adică frica, panica și haosul. Că ziceau că din astea de fapt izvorăsc Parkinsonul.

Și acum mă gândeam la cum o să ajung eu leit bunică-mea, dar singură, fără oameni în jur și ajutoare ca ea.
Și de aici mă tot gândeam la tot partea asta de sinucidere.
Dacă în perioada de incipit al acelei boli, te știi un om singur și cât mai ești în facultățile mintale bune, decizi să te sinucizi, măcar în aceste circumstanțe, sinuciderea poate fi iertată de Dumnezeu. Mai ales să zicem, dacă ai folosi-o sub formă de eutanasiere și ai pune pe cineva să facă acea zisă "sinucidere".

Adică până la urmă Dumnezeu nu ar avea milă de astfel oameni?! Dacă știe că o fac doar ca să-și curme suferința, dar mai ales să curme un final mai tragic, în care poate omul uită să-și ia pastilele sau uită unde îi e casa și ajunge pe străzi sau poate dă foc la casă în timp ce-și fierbe ceaiul sau poate face altele mai tragice.
Voi ce credeți?!

...d-zeu dă bolile și suferințele!
Fă ceea ce îți dictează inima

Păi ce-mi dictează inima nu pot face. Anul ăsta lucrând nu am prea mai avut timp să ies la plimbările mele nocturne cum o făceam până anul trecut și așa mă vindecasem de anxietate, și acum în afară de drumul casă mașină, mașină școală și invers, nu am mai ieșit în societate dar mai ales printre oameni străini, și-mi e frică.
Plus că eu pot ieși doar noaptea prin oraș. Dar după ce am tot ascultat documentare cu psihopați și oameni care racolează fete sau chiar ucid cu brutalitate fete, mai mult m-am speriat și am decis să nu mai ies nici nopțile, deoarece, nu mă simt safe. Deși acum am un parc construit nou și pe unde nu e nimeni pe la 8, 9 seara, însă ca să ajung la acel parc, trebuie să trec pe lângă niște vile de Gipsy, pe care apropo, nu-i judec, dar văzând ce case au și ce comportament au gipsy ăștia de la mine din oraș, mi-e teamă să nu fie vreunii interlopi sau ceva pești și să mă vadă singură nopțile pe acolo. Și am rărit drumețiile mele nocturne, până am ajuns să nu mai pot ieși deloc afară.
Dar astă seară, scoțând capul pe geam, și respirând toată mireasma aia, am simțit că cineva mă înjunghie pe viu în inimă. Mai ales după ce am auzit tineri vorbind și înjurând pe stradă, am realizat că eu mă chinui să fiu perfectă pe stradă, să nu deranjez, să nu mă uit la oameni ca să nu intimidez, să nu ies îmbrăcată urât sau cât să traumatizez oameni, plătesc mult la apă, doar ca să mă spăl la fiecare ieșire din casă, și deși nu sumt fană parfum scump și nu laș și dârele alea, măcar mă dau cu mult spray, deși ăla nici nu e bun pentru corp și sânge, dar mereu pun o tonă de spray în toate zonele în care aș putea transpira și deranja pe cineva de pe stradă cu transpirația mea. Deci la acest nivel de bun simț sunt pe stradă și eu tot nu pot ieși din casă cu tot acest bun simț, iar eu aud copiii sau chiar oameni de vârsta mea înjurând pe stradă sau ieșind în pijamale. Dar funny e că tot eu sunt cea înjurată pe stradă, nu ei.
Asta ce viață mai e?!