Vezi daca e bun :
Gustul este imposibil de definit... Oricine încearcă, eşuează... Aşadar, ce este gustul? Ce este acest lucru straniu, care, după cum am văzut, există dincolo de moralitate, raţiune, etichetă, progres, adevăr, realitate, ruşine, conştiinţă, care se împacă cu sălbăticia, permite bestialitatea, acceptă sodomia şi, având toate puterile pentru a fi rău, alcătuieşte frumosul?
(Victor Hugo, Proses philosophiques, 1860-1865)
Începând cu secolul al XIX-lea, bucătăria franceză a apărut ca un sistem de relaţii între trei grupuri interdependente: bucătarii - atât cei de acasă cât şi cei din restaurante -, experţii gastronomici şi consumatorii.
La începutul acestei perioade, majoritatea bucătarilor proveneau din marile case ale Vechiului Regim, care a căzut în timpul Revoluţiei. Unii, ca de exemplu Antoine Beauvilliers (1754-1817), au lucrat în restaurante, alţii au ales serviciul domestic, precum Antonin Carême (1783-1833), cel mai cunoscut bucătar din secolul al XIX-lea. Acesta s-a specializat în patiserie, pe care o considera o ramură a arhitecturii, şi care s-a perceput pe sine ca fiind un artist culinar, un inventator, un creator. Iniţial bucătar al lui Talleyrand, a intrat ulterior în slujba ţarului Alexandru şi a regelui George al IV-lea al Angliei, înainte de a-şi încheia scurta carieră la familia Rothschild. A fost, mai presus de toate, un mare teoretician şi taxonomist, şi lui îi datorăm numeroase lucrări importante, printre care: Le Pâtissier royal parisien (1815), Le Pâtissier pittoresque (1815), Le maître d'hôtel français (1822), Le Cuisinier parisien (1828) şi L'Art de la cuisine française (1833). Carême era un admirator al secolului al XVIII-lea, când a luat naştere marea bucătărie franceză, şi a dorit nu doar să continue această tradiţie, ci şi să introducă reforme. A înlăturat aşa-numitele "jus noirs", condimentele puternice, folosind în principal mirodeniile pe care le întrebuinţăm astăzi: sare, piper, cimbru, frunză de dafin, pătrunjel.
A readus în prim-plan conceptul de mâncare de calitate superioară, fără carne, care a avut din nou trecere când Napoleon a reinstaurat postul Paştelui. Cu zelul său reformist, a clasificat reţete şi a respins anumite combinaţii de mâncare deja existente: "Ce poate fi mai ridicol şi mai absurd decât să vezi, de exemplu, ştiucă şi crap pregătite à la Chambord, servite, în plus, cu carne dulce de viţel acoperită cu slănină împănată, apoi cu creste şi rinichi de cocoş şi porumbei tineri? Este atât de uşor să schimbi acest vechi obicei având la dispoziţie o varietate infinită de fileuri de peşte, cum ar fi calcanul, păstrăvul, merlanul, somonul etc., servite en escalopes, en attereaux (pe frigăruie), conty, aux truffes, en quenelles truffées sau aux champignons."
Deşi în viziunea lui Carême bucătăria şi gastronomia erau strâns legate, iar bucătarul era "un gastronom prin gust şi profesie", literatura culinară - aparţinând bucătarului - nu trebuia confundată cu literatura gastronomică. Cea din urmă, apărută după Revoluţia Franceză, constituia "îndeletnicirea şi domeniul experţilor gastronomici şi a celor care aveau o înclinaţie spre scris", adică medicii, avocaţii, romancierii, poeţii, jurnaliştii şi autorii de versuri de cântece. Publicul ţintă al acestei literaturi era burghezia, care includea mulţi nouveaux riches, ignoranţi în privinţa etichetei şi eleganţei la masă, pe care urmărea s-o înveţe bunele maniere în materie de servit masa.
Termenul "gastronomie" a apărut pentru prima dată în 1800, în titlul unui poem al lui Joseph de Berchoux (1775-1838). Substantivul "gastronom" datează din 1803, iar adjectivul "gastronomic" din 1807. "Gastronomia" a intrat în Dictionnaire de l'Académie française în 1835. Totuşi, atunci nu se referea atât la arta preparării mâncării de calitate superioară, cât la un mijloc de a dobândi recunoaşterea statutului social.
Potrivit lui Alexander-Balthazar-Laurent Grimod de La Reynière (1758-1838), faimos datorită lucrărilor Almanach des gourmands (1803) şi Manuel des amphitryons (1808), gastronomia era un mod de legitimare a noii ierarhii sociale generate de Revoluţia Franceză. Fiu al unui fermier général (funcţionar care percepea impozitele datorate de firme), născut în timpul Vechiului Regim, Grimod a dorit să ajute noile clase conducătoare să-şi însuşească obiceiurile şi manierele din trecut. "Dramaticele transformări sociale determinate de redistribuirea averilor - ca o consecinţă necesară a revoluţiei - a conferit putere economică altor membri ai societăţii şi, cum majoritatea noilor îmbogăţiţi se îndreaptă exclusiv spre zona plăcerilor pur instinctuale, m-am gândit că le-am face un serviciu dacă le-am oferi un ghid de încredere privind cea mai trainică dintre plăcerile nutrite de ei".
Pentru Grimod, gastronomia a adus laolaltă vechea clasă conducătoare (aristocraţia) şi pe cea nouă (burghezia), supunându-le aceloraşi reguli: "Practicarea acestei arte (tăiatul cărnii), atât de indispensabilă oricărui maître de maison dornic să demonstreze că nu s-a născut ieri, sporeşte în mare măsură plăcerea unei mese bune, impresia vizuală şi chiar succesul unui ospăţ. Aceste elemente, care s-au pierdut în tumultul revoluţiei, noi am căutat să le readucem în centrul atenţiei." Anticipând ghidurile gastronomice de astăzi, Grimod a introdus şi conceptul de panel de testare a unei arome, publicându-şi concluziile în Almanach des gourmands.
Celălalt părinte fondator al gastronomiei a fost contemporanul lui Grimod, Jean-Anthelme Brillat-Savarin. Născut la Belley, la est de Lyon, pe 2 aprilie 1755, într-o familie de avocaţi, şi-a început cariera în 1779 ca magistrat local şi a devenit delegat în Adunarea Stărilor Generale în 1789. A fost ales primar al oraşului Belley şi comandant al Gărzii Naţionale, dar, după căderea girondinilor în 1794, a plecat în exil pentru a scăpa de tribunalul revoluţionar. A mers prima oară în Elveţia, apoi, trecând prin Olanda şi Anglia, a ajuns în final în Statele Unite. Timp de doi ani şi-a câştigat existenţa cântând la vioară în orchestra John Street Theater din New York. În anul 1796, în perioada Directoratului, i s-a permis să se întoarcă în Franţa şi să-şi continue cariera, devenind în cele din urmă consilier la Curtea de Casaţie, poziţie pe care a ocupat-o până la data de 2 februarie 1826, când a murit. A răcit în timp ce lua parte la slujba în cinstea aniversării morţii lui Ludovic al XVI-lea, la doar câteva săptămâni după publicarea anonimă, pe cheltuiala sa, a lucrării care îl va face faimos: Physiologie du goût, ou méditations de gastronomie transcendante: ouvrage théorique, historique et à l'ordre du jour; dédié aux gastronomes parisiens, par un professeur membre de plusieurs sociétés littéraires et savantes (Fiziologia Gustului).
Brillat-Savarin defineşte gastronomia ca ştiinţă a sintezei, cuprinzând toate disciplinele legate de nutriţie: "Gastronomia este ştiinţa analitică a tot ceea ce ţine de modul de hrănire al omului. ?elul ei este de a asigura perpetuarea speciei umane prin intermediul celei mai bune hrăniri posibile. Îşi atinge scopul prin principii ferme care îi ghidează pe toţi cei care cercetează, furnizează şi pregătesc acele lucruri care pot fi transformate în mâncare. Aceasta îi motivează pe fermieri, pe producătorii de vinuri, pe pescari, pe vânători şi pe cei din marea familie a bucătarilor, indiferent care ar fi titulatura sau calificarea folosită pentru a descrie activitatea lor în pregătirea mâncării."
Brillat-Savarin trimite la fiziologie, o ştiinţă pe atunci foarte la modă. Caută elementele fiziologice ale gustului pentru a le îmbunătăţi: "Eu însumi nu sunt doar de părere că fără simţul mirosului nu avem un simţ al gustului exact, dar totodată sunt înclinat să cred că simţul mirosului şi al gustului sunt de fapt un singur simţ, gura fiind laboratorul şi nasul hornul, sau, pentru a fi mai exact, unul serveşte la perceperea corpurilor tactile şi celălalt la perceperea gazelor... Nu putem mânca nimic fără a simţi mirosul mai mult sau mai puţin conştient; şi în cazul alimentelor necunoscute, nasul îndeplineşte întotdeauna funcţia de apărare trăgând semnalul de alarmă. Când este blocat simţul mirosului paralizează şi simţul gustului..."
În opinia lui lui Brillat-Savarin, gastronomia trebuie să aducă laolaltă plăcerea şi sănătatea, iar savurarea mâncării nu mai este considerată un păcat: "Am început să facem distincţie între plăcerea de a mânca, pe de o parte, şi lăcomia şi nesaţul, pe de altă parte; a venit momentul să o privim ca pe o înclinaţie de care te poţi bucura, la fel cum calităţile sociale sunt agreabile pentru gazdă, profitabile pentru musafiri şi folositoare pentru ştiinţă, iar experţii gastronomici se alătură tuturor celor care au predilecţie pentru un anumit domeniu."
De la începutul secolului al XIX-lea, atât lucrările gastronomilor, cât şi cele ale scriitorilor iubitori de mâncare au jucat un rol major în definirea şi promovarea bucătăriei "franceze", fie că este vorba despre grande cuisine, cuisine bourgeoise sau cuisine de province. Grande sau haute cuisine era cea care aparţinea marilor restaurante pariziene; era în acelaşi timp "artă" şi "ştiinţă", celebrată de toţi. Era "gastronomie". Cuisine bourgeoise, cunoscută şi ca cuisine de ménage, sau bucătărie casnică, reprezenta sarcina zilnică a femeii în bucătărie, lipsindu-i prestigiul acelei grande cuisine pariziene. Cuisine de province era considerată ca fiind mai aproape de natură, se referea la bucătăria provincială a orăşelelor, fiind însă diferită de cuisine paysanne. Părerile şi aprecierile erau oarecum ambivalente: pe de-o parte, criticii considerau că "felurile de mâncare gătite la ţară" sunt inferioare calitativ capodoperelor bucătăriei pariziene, dar, pe de altă parte, aceiaşi autori nu ezitau să laude modul de a găti simplu, proaspăt şi gustos specific provinciilor. Astfel, Stendhal scria: "Cunosc un singur lucru extrem de bine făcut în Lyon: se mănâncă minunat aici - după părerea mea, mai bine decât în Paris. Legumele, în special, sunt pregătite divin. La Londra am aflat că se cultivă 22 de specii de cartofi; în Lyon am văzut 22 de moduri în care pot fi preparaţi, şi cel puţin 12 dintre ele sunt necunoscute în Paris." Balzac spune că viaţa provincială este atât de plictisitoare încât singura plăcere a oamenilor este să mănânce: "În provincie, lipsa preocupărilor şi monotonia vieţii determină orientarea gândirii spre subiectul bucătăriei."
Căutând să definească bucătăria "franceză", gastronomii nu s-au limitat doar la a distinge între "gastronomia" pariziană şi "mâncarea bună" provincială, sau la a evidenţia diversitatea şi bogăţia. S-au angajat de asemenea, în dezbateri despre felurile specifice bucătăriei naţionale, care au provocat reacţii serioase în rândul experţilor culinari. La sfârşitul secolului al XIX-lea, s-a ajuns la o înţelegere, pot-au-feu calificându-se ca potage national.
Puţin mai târziu, în 1927, Curnonsky (1827-1956) - prinţul recunoscut al gastronomilor - a atras atenţia asupra rolului vital pe care îl au sosurile în definirea bucătăriei franceze: "Sosurile reprezintă podoaba şi onoarea bucătăriei franceze; ele au ajutat la dobândirea şi asigurarea superiorităţii sale sau, aşa cum s-a scris în secolul al XVI-lea, a acelei préexcelence a acesteia necontestate de nimeni." Curnonsky a preamărit şi combinaţia felurilor de mâncare cu vinurile, o altă trăsătură de bază a bucătăriei franceze: "Sublimele noastre vinuri din Franţa sunt singurele de pe planetă care pot fi băute în timpul mesei." În opinia lui, nu exista o singură bucătărie franceză, ci cel puţin patru:
Grande cuisine, apanajul marilor bucătari capabili să exploateze toate cunoştinţele culinare acumulate de-a lungul secolelor; fără îndoială rafinată şi bogată, dar veritabilă, bucătăria nenumăratelor reţete rezultate din geniul personal al fiecărui mare bucătar... Grande cuisine a devenit acum o raritate din cauza costurilor ridicate ale vieţii şi a diverselor crize.
Cuisine bourgeoise, mândria vechilor noastre familii. Pregătită meticulos şi cu afecţiune, este bucătăria savurată pe deplin de oaspeţii care plătesc. Bucătăria extraordinarilor noştri cordons-bleus, care ştiu că prepararea unei mese bune necesită o anumită evlavie, că timpul nu respectă nimic din ceea ce este făcut în pripă, că lucrurile trebuie să aibă "gustul lor" şi că nimic nu poate înlocui untul... decât dacă este untură de calitate sau ulei de măsline. Cuisine régionale, acea bucătărie incomparabilă care încorporează diversitatea celor 32 de provincii şi secole de experienţă, şi care a creat 5.000 de feluri de mâncare locale, al căror repertoriu îl găsiţi în Trésor gastronomique de la France. Şi, în cele din urmă, cuisine paysanne, bucătăria pe care unii ar numi-o impromptue, improvizată într-o clipă din carne de pasăre de curte, peşte din râul din apropiere, iepure din ţarc, legume din grădină, fructe din livadă.
Deşi aveau nevoie de gastronomi pentru a-i face cunoscuţi, bucătarii nu au încetat niciodată să pună sub semnul întrebării competenţa criticilor de a le judeca preparatele. Carême a fost primul care s-a îndoit de cei care îndrăzneau să-l critice sau chiar să discute despre bucătăria sa. Pe subiectul pot-au-feu scria: "aceasta este principala mâncare a clasei muncitoare naţionale: merită să se facă ceva pentru a fi îmbunătăţită. Autorii culinari din timpurile noastre moderne au avut acelaşi dispreţ pentru umila soupe grasse şi nu şi-au bătut capul să o analizeze teoretic; dar, pe de altă parte, aceştia nu văd nimic ruşinos în a scrie că nimeni din grandes cuisines nu ştie cum să pregătească un bulion bun, deşi nu sugerează nicio modalitate prin care acesta ar putea fi făcut bine - dacă aşa ceva este într-adevăr posibil. Oh, ignoranţă! Ce întuneric te-nconjoară! Şi, totuşi, cât eşti de mândră! Dar eforturile tale vor fi inutile; nu i se va oferi niciun prilej şarlatanismului să încerce să se impună în conştiinţa publică, deoarece printre practicanţii culinari se numără oameni îndeajuns de curajoşi pentru a-l demasca public şi a răzbuna ştiinţa noastră muncind onorabil pentru gastronomia secolului al XIX-lea."
Dezvoltarea restaurantelor a coincis cu naşterea literaturii şi a discursului gastronomic. La origine, cuvântul "restaurant" nu a însemnat un loc unde se servea mâncare, ci, aşa cum vom arăta în Capitolul 9, se referea la supele răcoritoare sau "tonice" servite de furnizorii de alimente care de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, s-au numit restaurateurs. Restaurantele s-au înmulţit în Paris în primele decenii ale secolului al XIX-lea, când clientelei burgheze i-a plăcut ideea de a se aşeza la mese individuale şi de a consuma o varietate de feluri de mâncare, alese dintr-o listă completă cu preţuri. Înainte de Revoluţie erau mai puţin de o sută de restaurante în Paris, dar în jur de 1804 numărul lor a crescut de cinci sau şase ori. În 1825 erau aproape 1.000, iar în 1834 peste 2.000. Cuvântul "restaurant", în sensul de loc în care se ia masa, a intrat în Dictionnaire de l'Académie française în 1835, iar cel care îl deţine a fost definit de Brillat-Savarin astfel: "Persoana a cărei afacere constă în a oferi publicului ospeţe, întotdeauna pregătite, cu feluri de mâncare servite în porţii, la un preţ fix, la cererea consumatorilor."
Pe măsură ce s-au înmulţit, restaurantele s-au diversificat şi şi-au schimbat locaţiile. Cele mai vechi - Les Trois Frères Provençaux, Véfour, Véry - erau situate în apropiere de Palais-Royal. Pe parcursul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, cele mai faimoase restaurante - La Maison Dorée, Le Café Anglais şi Le Café de Paris - erau amplasate pe bulevarde, iar spre sfârşitul secolului s-au concentrat în zona Champs-Elysées. Ierarhia restaurantelor oglindea ierarhia societăţii. La nivelul superior se aflau marile restaurante à la carte unde se servea haute cuisine unei clientele bogate; acestea erau puţine. Apoi urmau restaurantele cu preţuri fixe, care se adresau celor din clasa de mijloc. Dar mai exista şi un alt fel de localuri, cum ar fi bouillons, frecventate de cei mai puţin înstăriţi. Braseriile au apărut în timpul celui de-al Doilea Imperiu, dar s-au înmulţit rapid după războiul franco-prusac din 1870-1871 şi pierderea Alsaciei şi Lorenei. Aici se servea bere şi mâncare alsaciană. Nenumărate baruri, "negustori de vinuri" şi magazine de brânzeturi ofereau mâncare şi băutură celor mai săraci, iar cei mai nevoiaşi mergeau la aşa-numitele gargotes, care erau ieftine şi serveau mâncare de calitate proastă.
Masa în oraş a devenit un obicei, iar restaurantele erau extrem de populare. Conform spuselor lui Jean-Marc Vanhoutte, "în Paris, în timpul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, dintr-o populaţie de 800.000 de oameni, 60.000 mergeau la restaurant în fiecare zi. Dacă includem şi gorgotes şi tavernele, 100.000 de parizieni luau zilnic masa la restaurant." În 1903, pentru a veni în întâmpinarea nevoilor unei clientele atât de vaste, Parisul punea la dispoziţie 1.500 de restaurante, 2.900 de hoteluri, 2.000 de cafenele şi braserii şi, în sfârşit - un număr uluitor - 12.000 de negustori de vinuri, din care trei sferturi serveau mâncare.
În secolul al XIX-lea, Parisul era capitala gastronomică a Franţei, având cele mai bune restaurante şi cea mai gustoasă mâncare. În Paris au apărut pentru prima oară reţete şi feluri de mâncare noi, purtând adesea denumiri înşelătoare care sugerau origini provinciale sau regionale pe care nu le aveau: sosul Mornay (un sos béchamel cu ouă şi brânză rasă) creat de Voiron, pui Père Lathuille (pui cu cartofi, anghinare şi ceapă), caserola Henric al IV-lea, servită iniţial la Chez Magny, antricot Bercy, sos Choron (un sos béarnaise cu roşii), elaborat de bucătarul restaurantului Voisin. Se spune că sosul béarnaise a fost creat la Pavillion Henric al IV-lea din Saint-Germain-en-Laye. Acesta este cunoscut şi ca locul de origine al cartofilor soufflé, preparaţi la inaugurarea din 1837 a căii ferate Paris - Saint-Germain-en-Laye. Calcanul normand provenea de la Le Rocher de Cancale, iar calcanul Marguery de la Chez Marguery. Homarul à l'américaine a fost gătit prima oară la restaurantul lui Noël Peter în pasajul des Princes, iar homarul Thermidor a fost preparat de bucătarul Léopold Mourier la Café de Paris, când Victorien Sardou şi-a pus în scenă piesa Thermidor (1891).
Creativitatea bucătarilor ţinea pasul cu apetitul celor care luau masa în secolul al XIX-lea la restaurant, sau cel puţin a celor care nu se puteau opri din a vorbi despre mâncare aleasă şi care aveau pretenţia de a se autointitula gastronomi. Se organizau degustări, existau ziare şi reviste ca Le Gourmet, Le Gourmand, La Salle à manger, La Gazette gastronomique, L'Almanach de la table şi "cine literare" ca acelea oferite de Madame Sabatier şi "dîners Magny", toate acestea constituind o dovadă a acestei pasiuni burgheze pentru mâncarea rafinată, care era consumată în principal seara.
Orarul meselor s-a schimbat de-a lungul secolului al XIX-lea. Masa principală a fost readusă spre seară, ceea ce a afectat celelalte mese importante: prânzul, care s-a extins, şi cina, care a rămas punctul central al vieţii în înalta societate. Încă din 1808, Grimod de La Reynière scria: "Întrucât la Paris oamenii au început să ia masa la cinci, şase sau şapte seara, prânzul a devenit o masă adevărată şi în multe case se diferenţiază de masa principală doar prin absenţa supei şi prin comprimarea a trei feluri într-unul singur, deşi puţin ambiguu, deoarece în majoritatea cazurilor se servesc şi cafea şi lichioruri." Cina, care a redevenit importantă după Restauraţia din 1814, era servită târziu, după teatru. Se servea la restaurant sau acasă şi reprezenta momentul mâncărurilor rafinate, al delicateselor şi al evenimentelor sociale şi ceremoniale.
si :
Desi multi o considera un simbol modern al dulciurilor, ciocolata este de fapt un aliment destul de vechi, datand din 250-290 e.n. si originand din America Centrala.
In timpul perioadei clasice, ciocolata nu era mancata ca dulce, ci era consumata ca o bautura amara si juca un rol important in viata religioasa si sociala a acestui popor antic. Prima dovada despre existenta ciocolatei a fost gasita in ramasitele de vase antice din aceasta perioada. Multe artefacte descriu scene in care oamenii petreceau in timp ce savurau ciocolata.
Imperiul Maia
Secretul copacului de cacao, care crestea in padure, a ramas asa pentru multi ani. Maiasii au replantat copacul in propriile curti, unde, ascunzandu-se de ochii curiosi, au amestecat, au fermentat si au macinat semintele transformandu-le intr-o pasta. Cand au adaugat apa, ardei iute, si alte ingrediente, aceasta pasta s-a transformat intr-o bautura spumosa si picanta de ciocolata. Maiasii turnau mixtura dintr-un recipient in celalat pana cand aceasta a dezvolatat o spuma densa la suprafata. Cum nu se auzise inca de zahar in cultura meso-americana, indulcitorii probabil veneau de la un pic de miere sau nectar de floare.
Ciocolata era o rasplata pentru fiecare cetatean, indiferent ce statut avea acesta in societate. Dar cei bogati beau ciocolata din vesele special decorate de artizani. Aceste artefacte sunt martorele prezentei ciocolatei in viata de zi cu zi a maiasilor. Unele descriu regi, zei si chiar animale band ciocolata. Cuplurile maiase beau ciocolata ca parte a logodnei lor si a ceremoniei nuntii.
Imperiul Aztec
Asemeni drumului pe care il urmeaza marile civilizatii, Maiasii au fost cuceriti de azteci, care - pana in anul 1400 - au dominat America Centrala, teritoriul lor extinzandu-se din nordul Mexicului pana in Honduras.
La inceput, aztecii negociau cu maiasii pentru semintele de cacao, dar treptat au inceput sa le ceara ca tribut, semintele devenind astfel si o forma de moneda. Ca si maiasii, aztecii consumau de asemenea bautura de ciocolata amara, condimentata cu tot felul de arome, adaugand in ritualurile lor, si achiete (semintele Copacului de Annatto), ceea ce a determinat ca mixtura sa devina rosu-sangerie. Ciocolata a fosta atat de pretuita incat comerciantii azteci si-au umplut bagajele cu cacao si le-au carat in spate pana in capitala azteca, care astazi este orasul Mexico.
Pentru azteci, consumul ciocolatei s-a extins la preoti, la decorarea soldatilor si la rasplatirea comerciantilor. Potrivit unei legende, zeul Quetzalcoatl, a adus cacaoa cereasca pe pamant.
Spania
Desi e posibil ca alti exploratori sa fi descoperit cu mult inainte ciocolata in America, Europenii nu au aflat de aceasta bautura delicioasa inainte anul 1521. Ciocolata a devenit chiar motiv de razboi cand Cortes si conqistadorii au cucerit Imperiul Montezuma si pe azteci si au transportat-o la curtea regala a Spaniei. Potrivit unei legende, in 1544, preotii spanioli - in timp ce se aflau intr-o vizita la Regele Filip al Spaniei - i-au prezentat acestuia si curtii regale cicolata. Chiar daca este o poveste reala sau nu, cicolata a avut un succes instantaneu iar, in doar 100 de ani, dragostea pentru ciocolata s-a imprastiat pe intreg teritoriul Europei.
Spaniolii adorau ciocolata iar pentru a raspunde cererii mari de pe piata era nevoie de o munca elaborata si dificila pentru a obtine atat zaharul cat si ciocolata. Acest lucru a dus la aducerea in robie pe plantatiile de cacao in 1600, a sclavilor din America Centrala. De asemenea, un noi instrument a fost introdus in procesul de producere a ciocolatei: molinillo, care era un bat folosit la agitarea continutului, facand astfel mai usoara munca de transformare a ciocolatei intr-o spuma densa si delicata.
Producerea ciocolatei a fost monopol al Spaniei pentru multi ani. Secretul prepararii ciocolatei a fost strasnic pazit si doar cei mai bogati nobili o puteau cumpara. In timpul secolului al 16-lea, Biserica Catolica Spaniola a inceput consumul de ciocolata drept energizant, aceasta devenind astfel cunoscuta ca o bautura clericala de post. Insa, dupa dezbateri indelungate, Biserica a permis oamenilor sa bea ciocolata ca substitut nutritional la mancare in timpul perioadelor de post.
Europa
Cine a raspandid vestea despre ciocolata catre celelalte colturi ale Europei nu se stie. Potrivit unei legende, un grup de pirati englezi au introdus bautura in Anglia dupa ce au confiscat ciocolata de pe o nava spaniola. O alta poveste spune ca comerciantii italieni au aflat secretul ciocolatei in timpul unei calatorii in Spania. Dar oricare ar fi adevarul, se stie ca - pe parcursul unui secol, curtile regale europene s-au bucurat de gustul ei deosebit. Tendinta a durat pana la Revolutia Industriala cand s-au creat noi tehnologii de producere a ciocolatei, facand-o astfel accesibila publicului larg.
Intre anii 1600 si 1750, englezii, germanii si francezii au stabilit plantatii in Ceylon, Venezuela, Java si Sumatra unde cresteau copacii de cacao. Curand, aceste tari importau cacao pentru a oferi Europei rezervele de care avea nevoie. Datorita numeroaselor decese in randul sclavilor meso-americani, era nevoie de noi resurse pentru a raspunde cererii crescande de forta de munca. Iar colonialistii proprietarii de pamanturi s-au intors catre Africa - al carei popor a fost inrobit de mai bine de 2 secole.
In Franta, ciocolata era ridicata la stadiul de simbol, rezervat prin decret regal doar pentru membrii aristrocratiei franceze. Potrivit unei legende, la ciocolata avea acces doar regina Anne de Austria, sotia lui Louis XIII, care se declara ca fiind dependenta de ciocolata:.
Englezii au fost mai democratici in ceea ce priveste ciocolata si oricine avea bani o putea cumpara. In 1657, s-a deschis primul magazin de ciocolata la Londra. Ca si magazinele de cafea, acest tip de magazine au devenit locurile de intalnire pentru cei care doreau sa se socializeze, sa tina discursuri sau sa joace.
Revolutia Industriala
Procesul de preparare a ciocolatei a ramas neschimbat pana la mijlocul anilor 1700 cand revolutia industriala in floare a schimbat cursul istoriei pentru acest aliment dulce si minunat si pentru nenumaratii sai fani.
In primul rand, ciocolata si-a schimbat forma. Acum nu mai era o bautura, ci era solida si era savurata sub forma unei bomboane rafinate. Noile masinarii puteau sa creeze ciocolata solida si sa o si produca in cantitati uriase. Fiind produsa in cantitati atat de mari, delicatesa putea fi cumparata destul de ieftin, facand-o astfel accesibila publicului larg.
Unul dintre cele mai importante inovatii aduse de revolutia industriala a fost inventia presei de cacao. Inventata in 1828 de catre chimistul german, Conraad Van Houten, aceasta masinarie storcea untul de cacao facand astfel cacaoa mai consistenta si mai ieftina de produs. In 1875, Daniel Peter si Henri Nestle s-au asociat pentru a introduce laptele in ciocolata. Aceasta ciococlata cu lapte a devenit rapid foarte populara.
Sclavia a continuat pentru mai mult de 2 secole si a fost abolita in toate tarile abia in 1888. Nevoia de forta de munca pentru a raspunde cererilor in crestere pentru producerea de zahar si ciocolata au continuat in acelasi ritm si, in multe tari tropicale, conditiile de munca deplorabile au continuat chiar si dupa abolirea oficiala a sclaviei. In America au existat persoane care s-au opus acestor conditii crunte de munca. In 1910, producatorul de ciocolata, William Cadbury, a invitat cateva companii de ciocolata ca sa-l insoteasca intr-un boicot impotriva cumpararii de cacao de pe acele plantatii care supuneau muncitorii la conditii grele de munca. In acelasi an, o audienta la Congresul Statelor Unite a dus la interzicerea formala a comercializarii de cacao produsa prin exploatarea sclavilor de pe aceste plantatii.
Noile tehnologii au facut ciocolata disponibila oricui, aceasta incepand sa apara nu numai ca o bomboana ci a inceput sa fie folosita si ca ingredient in prepararea de prajituri si diferite produse de patiserie.
Publicitatea a transformat ciocolata in ceva ce toti oamenii, dar in mod special femeile si copiii isi doreau sa guste in fiecare zi. Ciocolata la micul dejun a devenit extrem populara iar consumul batoanelor de ciocolata era incurajat ca pe o sursa de energie.
In lume
Armata este cea care a imprastiat iubirea pentru ciocolata pe intreg globul. Tendinta a inceput la sfarsitul secolului al 19-lea, cand regina Victoria a trimis cadouri de ciocolata soldatilor ei, cu ocazia Craciunului. Popularitatea bomboanelor de ciocolata a explodat pur si simplu dupa Primul Razboi Mondial, cand ciocolata a fost inclusa drept ratie fiecarui soldat inrolat. Pana in 1930, existau deja 40.000 de diferite tipuri de ciocolata.
Astazi, mai exista inca cativa producatori care detin propriile plantatii de cacao, insa plantatiile Europene si Americane au disparut. Acum fermierii independenti sau grupurile cooperative din Africa si Indonezia sunt cei ce produc majoritatea proviziilor de ciocolata din lume. In timp ce tehnologia poate grabi productia, arborele de cacao este inca cultivat manual, iar producatorii trebuie sa obtina cacao de la fermieri.
SURSA 02
Ciocolata ca produs alimentar este obtinuta dintr-un amestec de cacao, zahăr, uneori lapte şi unele arome specifice. Ciocolata este servită de obicei sub forma de tabletă, baton, praline, îngheţată sau alte produse de cofetărie.
Ciocolata neagră
Ciocolata neagră numită şi ciocolată amăruie este un amestec de cacao şi unt de cacao cu zahăr. Ea conţine minimum 35% cacao, proporţia depinzând de fabricant. Necesarul de zahăr depinde de amăreala varietăţii de cacao utilizată.
Ciocolata cu lapte
Ciocolata cu lapte conţine conform reglementărilor UE[1] impuse un minim 25% substanţă uscată de cacao şi 12 % substanţă solidă de lapte (în general lapte praf sau lapte condensat ). Prima ciocolată cu lapte a fost lansată de elveţianul Daniel Peter în 1875.
Ciocolata albă
Ciocolata albă este ciocolata produsă din unt de cacao, zahăr, lapte, vanilie şi alte arome.
Nu conţine cacao pudră sau alte preparate din cacao de aceea are o culoare apropiată de alb.
Istoria ciocolatei începe cu doua mii de ani în urmă, când cultura arborelui de cacao era practicată în America de Sud.
Cristofor Columb (1502) a fost primul explorator care a luat contact cu boabele de cacao din Lumea Nouă. Aduse în Europa, acestea nu s-au bucurat de o prea mare atenţie, deoarece nimeni nu ştia la ce folosesc.
În 1519, conchistadorul Hernando Cortez a descoperit că Montezuma, conducătorul aztecilor, obişnuia să bea o băutură preparată din seminţe de cacao, numită "chocolatl". Montezuma obişnuia să bea aproape cincizeci de căni pe zi. El i-a servit lui Hernando Cortez această băutură regală, pe care acesta a găsit-o cam amară pentru gustul său.
Spaniolii au adăugat trestie de zahăr şi i-au îmbogăţit aroma cu ajutorul vaniliei şi scorţişoarei. În plus, au descoperit că băutura este mai gustoasă servită fierbinte.
Locuitorii Spaniei au început, treptat, să aprecieze miraculosul preparat, servit cu precădere de aristrocaţie. Ei nu au dezvaluit Europei secretul acestei băuturi timp de un secol. Călugării spanioli au fost cei care au făcut public modul de preparare a acestei băuturi ce a fost rapid apreciată la Curtea Regală din Franţa şi apoi din Marea Britanie.
Locul privilegiat al ciocolatei în civilizaţiile moderne se datoreşte aromei sale inimitabile, dar şi unei aureole magice transmise de-a lungul timpului. Într-adevar cacohuaquatl în limba incaşă înseamnă "cadoul grădinarului paradisului către primii oameni", adică a zeului Quetzalcoatl.
Fructele de cacao serveau ca monedă de schimb, iar amanda (pulpa de cacao) se folosea pentru prepararea băuturii zeilor, "tchocolaltl", ciocolata cu efecte stimulatorii pentru înlăturarea oboselii şi cu gust foarte plăcut. Arborele de cacao poate atinge 8 metri în 12 ani, înfloreşte în tot cursul anului, având aproape 100.000 flori în buchete, dar din care doar 0,2 % dau fructe.
În secolul XIX s-au produs două transformări importante în istoria ciocolatei. În 1847, o companie engleză a creat un proces tehnologic de solidifiere a ciocolatei, iar doi ani mai târziu, suedezul Daniel Peter s-a gândit să adauge un ingredient nou: laptele.
La scurt timp, o nouă invenţie a marcat istoria ciocolatei: temperatura de topire mai scazută decât cea a corpului uman. Aşadar, ciocolata se topeşte în gură şi la figurat, dar şi la propriu. Ciocolata neagră se topeşte la 34 - 35 grade Celsius, în timp ce pentru ciocolata cu lapte este nevoie de o temperatură mai scazută cu câteva grade. În prezent, ciocolata cu lapte este cel mai căutat sortiment, ciocolata neagră fiind apreciată doar de 5-10 % dintre consumatorii acestui produs.
SURSA 03
Ciocolata a fost descoperita si consumata timp de mai multe secole pe plaiurile Americii de Sud inainte de a ajunge in Europa. Pentru azteci arborele de cacao era sacru, fiind mancarea zeilor, si fructele sale erau folosite pe post de moneda de schimb.
Ciocolata se consuma atunci sub forma de fiertura rece careia i se adaugau diverse arome, in special cea de ardei iute. Bautura, preparata prin fermentare, avea spuma care era deosebit de apreciata de azteci, semanand intr-un fel cu berea. Prin urmare, avea un gust amar si condimentat. Aztecii obisnuiau sa o consume in mari cantitati datorita efectelor sale benefice asupra organismului.
La inceput europenii nu erau foarte incantati de aceasta bautura, dar odata cu adaugarea zaharului ea a inceput sa se raspadeasca, intai in randul nobililor si apoi in coffee houses.
Prin colonializare, plantatiile de arbore de cafea s-au raspandit si in alte parti ale globului, precum insulele Caraibe. Istoria ciocolatei este legata si de sclavie , existand chiar si acum voci care incrimineaza modul in care se face exploatarea arborilor de cacao.
Consumul de ciocolata a explodat odata cu inventarea procesului care permite transformarea ciocolatei in tablete, adica incepand cu secolul 19. Procesul de fabricare s-a tot perfectionat pentru a face ciocolata din ce in ce mai fina si pentru a obtine acel efect de topire in gura.
Aparitia marilor cofetari
In 1828, Conrad J. van Houten a patentat o metoda prin care untul de cacao se putea separa de pudra. In acest fel atat bauturile cat si prajiturile cu ciocolata erau mult mai usor de produs.
Italienii erau printre cei mai priceputi cofetari, folosind ciocolata in special in prajituri. Cunostintele lor au fost preluate si dezvoltate de catre elvetieni.
Cadbury era cunoscut inca din 1831 cand oferea 12 tipuri de bauturi pe bazade ciocolata.
In 1826 elvetianul Suchard a fondat o fabrica de ciocolata castigand cu produsele sale o medalie de aur la expozitia internationala de la Paris din 1855.
Ciocolata cu lapte, care este la ora actuala cea mai larg consumata, a fost inventata de 1875 de catre elvetianul Daniel Peter.
In 1879 Nestle a perfectionat procedeul prin introducerea laptelui condensat, iar apoi totul a devenit asa cum cunoastem - ciocolata intr-o multime de sortimente si forme. Chiar si in forma de lenjerie comestibila. Dar despre asta alta data.
Nimicul întreabă: