Imi puteti spune si mie o povestire scurta S. F? funda

"E nouă seara, la un colţ de stradă. Geamuri, neoanele, lumini diluate la marginea vederii, oraşul dincolo de mine, în rest – muzică de fond pentru gânduri. Azi totul a fost ca un vis ieftin. Priviri vechi, înăuntru, sunt urmele de cauciucuri de pe o autostradă cu oricâte benzi şi un singur sens: în jos. Azi totul a fost ca un vis în monocrom. Ca interfaţa mea, care de la o vreme nu mai afişează culorile. E veche, a dracu de veche. Totuşi mă simt de parcă cineva ar testa-o pe mine, de parcă ar fi făcută să mi se adapteze. Să fie ca mine, daltonistul plătit ca să rămână aşa. Uită tot, uită alternativele, uită ce ai fi putut să faci, uită căile de mijloc. Da, mă simt ca un daltonist informaţional. Văd numai pe cine termin şi pentru cine termin. Lumea se împarte mereu în „ai mei" şi „ai lor", oricare ar fi unii sau alţii. Nu sunt niciodată aceiaşi. Am ajuns la performanţa de a îmi opri singur, natural, orice întrebare neformulată, orice gând de îndoială, orice nedumerire care ar putea să-mi ia din plata mereu mai mare. Pentru că mereu lucrez pentru angajatori mari, până când vine rândul altora mai mari să mă angajeze împotriva lor. Ecologie suburbană. Eu sunt bacteria, simbiotul inobservabil, dispreţuit şi temut fără să i se ştie numele. Eu sunt ultima cifră din coada profiturilor uriaşe ale corporaţiilor concurente, cifra la care nu se uită nimeni. La care nu se uită decât softurile, AI-urile vechi. La mine se uită AI-urile, parcă le văd, cu ochi speriaţi, fiecare căzând în sine însuşi pentru a face loc altora. Cui, nu e treaba mea. Azi am dat gata o copie CyClone a unuia. Nu ştiu pentru cine, şi nici nu mă interesează. Le-am înregistrat datele, ca să-i găsesc uşor, să fiu sigur că nu mă trag în ţeapă. Mi-am pus protecţii peste protecţii, ca să nu afle. Cică n-am voie să iau date de la angajatori. Cică dacă iau ceva, m-am dat dracu. Aşa zic toţi. Dacă nu-ţi dau banii, n-ai decât să-i înjuri şi să cauţi unii care să aibă ceva de împărţit cu ei. Numai că s-ar putea să păţeşti la fel şi cu ăia. Deh, pentru unul ca mine e greu să nu pice de fraier. Acum îi aştept. E nouă seara, la un colţ de stradă, şi îi aştept cu banii.

Nici măcar nu mă mai uit la fereastra de trafic intern în timp ce derulez înapoi.

E noapte. Iar noapte, ca întotdeauna. Cam toate lucrurile care îţi schimbă viaţa se întâmplă noaptea. Şi în noaptea asta, la care am ajuns acum, nu e decât un hover-truck parcat şi doi sau trei inşi care încarcă nişte cutii. Restul e aproximativ, sau nu e deloc, lua-o-ar dracu de interfaţă, lua-o-ar la reparat s-o ia, că îmi reproiectez toată treaba direct în minte ca să văd culorile, ba nu, ca să le ştiu, ca să fie acolo, de parc-ar fi. A fost cea mai de căcăt treabă pe care ar fi trebuit să iau bani. Să ascunzi un transport clandestin de ochii tuturor AI-urilor de supraveghere, de pe scaunul din dreapta al unui hover-truck setat pe pilot automat, lângă un şofer de rezervă care, cât timp nu e şofer, îţi ţine un pistol încărcat la tâmplă şi se simte dator să te mai stimuleze cu câte-o înjurătură. Şi să n-ai habar pentru cine o faci. Oamenii vroiau să fie siguri că-mi fac treaba bine. Sau că, dacă ceva nu iese, nu mai află nimeni de legătura lor cu transportul ăla şi cu mine. Asta e, meseria mea nu figurează oficial decât la infracţiuni. Şi încrederea ar fi fost ultimul lucru pe care aş fi putut să-l cer. N-am aflat nici până azi cine m-a angajat atunci. Ştiu doar că pe cutii scria mare EMP. Trafic de arme, deci; măcar atâta lucru m-au lăsat să văd. Trec pe vizual, aşa, degeaba, şi străzile oraşului sunt, prin parbrizul hover-truck-ului, desene în cărbune pe care două mâini invizibile mi le întind spre coada ochilor. Dincolo de vechi ferestre, care acum nu se mai văd.

Încă n-am văzut banii pentru treaba de atunci. Şi nici măcar n-am apucat să înregistrez ceva, să le iau urma."