La ce varsta ati acceptat ca sunteti adulti? Vad oameni la 30-40 de ani care plang inca dupa copilarie. Parca nu le vine sa creada ca au responsabilitati. Constientizarile astea credeam ca au loc la 20 de ani cand dai piept cu viata
După ce am terminat liceul şi m-am angajat.
Dacă încă nu ți-ai găsit un scop în viață până la vârsta aia,nu te-ai gândit serios în ce direcție vrei s-o apuci,ci doar ai lăsat lucrurile la voia întâmplării,sărind de la un job de rahat la altul sau mai rău,doar ai stat să tai frunze la câini de dimineața până seara pe banii lui mami şi tati când trebuia să laşi lenea şi distracțiile deoparte şi să-ți construieşti un viitor,să descoperi ceea ce-ți place cu adevărat,e normal ca viața de adult să ți se pară groaznică,iar responsabilitățile o corvoadă. Când nu eşti mulțumit cu tine şi viața pe care o ai,rutina e deja instalată de mult şi nu ai nicio realizare,ceva care să te facă să fii mândru de tine şi poate nici nu te ajungi cu banii lună de lună,darămite să-ți mai permiți din când în când anumite chestii "mai de fițe",e firesc să intri în depresie şi să ai impresia că totul e prea greu şi să vrei să te întorci în copilărie,când în afară de şcoală nu aveai nicio altă grijă.
Cred că e oarecum şi o formă de negare aici:"asta nu e viața mea,ăsta nu sunt eu, responsabilitățile astea nu sunt ale mele", refuzi să trăieşti în prezent şi atunci visezi la singura perioadă în care erai fericit ca să uiți cât de ratat eşti.
Acum normal, mai există şi situații de exemplu în care respectivul sau respectiva a avut ghinionul să se nască într-o familie toxică, abuzivă şi să nu aibă parte de niciun fel de sprijin.De situațiile astea nu pot să mă leg pentru că e foarte uşor să judeci aiurea când tu nu ai avut de întâmpinat astfel de obstacole şi nu ai habar cât poate fi de greu.Mi se pare scârbos să-ți dai aere de superioritate în fața cuiva care poate chiar ar fi putut face mai multe şi decât tine dacă ați fi avut amândoi şanse egale.Eu mă refer la cei care nu au avut probleme deosebite, poate chiar au fost extrem de norocoşi din punctul ăsta de vedere, dar totuşi au fost nepăsători, nu au fost recunoscători şi nu au profitat de ceea ce au.Mi se pare jalnic să ai totul pe tavă, iar ție să-ți fie lene să ridici şi un deget.
Răspunde
Ordonare:
După relevanţă
De la 17 ani ma credeam mare adult, matur si responsabil. Pentru ca stiam deja bazele unei meserii, si furam masina de acasa, fara sa fac accidente.
Pe la 21-22 chiar eram convins ca sunt adult, ca ma descurc ca bla bla.
Dupa 25 am realizat cat de prost eram la 18-22 de ani. Cat de necopt, pueril, orice.
Sper ca acum sunt bine.
Legat de responsabilitati, ele nu te impiedica sa fii in continuare un copil care se bucura de lucruri mici.
Mai copilaresc mi se pare sa te plangi ca unii nu s-au maturizat la 30-40, decat sa te comporti ca un copil la "batranete".
RăspundeSunt rari oamenii maturi. Cat de des te gandesti la copilarie si la prietenii de atunci si cum alergai pe afara? Mie mi se pare o problema daca o faci prea des sau chiar zilnic dupa o varsta. Inseamna ca nu ai alte lucruri mai importante la care sa te gandesti
Răspunde
Prietenii de atunci sunt si acum.
Am avut lipsuri in copilarie, poate din cauza asta prefer viata de adult.
Ma mai apuca nostalgia pentru perioadele din adolescenta, cand o punga de chipsuri, un suc si un joc bun, ma faceau fericit. Dar stiu sa ajung la fericire si cand mizele sunt mai mari, in viata de adult.
Eu in copilarie imi doream sa fiu adult, nu mai invatam, nu mai aveam teme, nu mai asculta la scoala, nu mai dam examene, nu pricep de ce multi de 30-40 ani plang dupa copilaria aia plina de stres scolar.
Cand ajungi la servici, stii sa-ti faci treaba, o faci, vi acasa si aia e, nu te mai asculta nimeni, nu ai teme acasa, un copil munceste mai mult 5-6 ore la scoala, si 3-4 ore teme acasa, la munca stai 8 doar.
Pe langa ca nu mai stai la mana parintilor sa-ti ia ceva, sa iesi din casa, sa vi la ora fixa, sa faci aia si aia.
Plang dupa copilarie ca au viata de cacao acum! Si macar atunci era putin mai buna.
Eu după ce am terminat liceu după doua luni m-am și angajat, am fost conștientă că nu mai sunt copil și nu mai pot sta pe capul părinților.
Mai am zile sau momente extrem de grele dar îmi adun puterile și mer mai departe. Nu e greu să fii adult, dar nici ușor.
Nu am acceptat. Inca ma simt ca un copil.
Si ce are daca plang dupa copilarie?
Si ce responsabilitati ai tu?
Niciodata. am fost crescut si invatat sa fiu ‘incapabil’ sa imi asum responsabilitati sau sa dau piept cu viata si adevaratele ei probleme.
mai bine sa ai suflet de copil in corp de adult, stii macar ca viata asta indiferent de cat de curva e, e minunata in propria ta lume lipsita de griji si reponsabilitati…
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
