Tin minte acea zi de octombrie in care tot ce voiam sa fac era sa ma plimb, mergand fara oprire, m-am oprit in fata unui parca care parca ma atragea inauntru.Copacii erau inalti, iar acel frumos vant de toamna adia incet frunzele lor.Tot ce voiam sa fac era sa privesc si sa simt totul.Frunzele cazute alcatuiau un covor de nostagie parca voiam sa fiu eu acel copac care isi scutura frunzele in vant.Brusc am inceput sa ma desprind de prezent si sa-mi amintesc trecutul, tot ce aveam in minte a fost prima oara cand am venit in acel parc:avea aceeasi atmosfera de boem, copacii au ramas la fel de inalti, frunzele au si acum aceeasi forma, iarba aceeasi inaltime. Mi-am amintit de vechii mei colegi si ma intrebam daca isi mai amintesc si eu de mine acum ca nu mai suntem atat de tineri.Peste noi anii vietii au trecut dar pentru acest parc nostalgic nimic nu a trecut.Acel parc parca facea parte dintr-o lume a visurilor, a trecutului nimic nu se schimba in timp dar viata lui se schimbase probabil era din cauza ca acel parc deja a dobandit intelepciunea anilor vietii.