Care ati fost la un psihiatru si ati luat tratament?
Daca da, v-a ajutat cu ceva sau nu?
Aștept părerile voastre in privat.
Ordonare:
După relevanţă
Psihiatrul este medic la rândul său, pentru probleme exprimate verbal precum ar fi depresia, stări de suicid, medicul este răspunzător să prescrie un tratament. Acest tratament în realitate nu este unul necesar și obligatoriu, însă meseria medicului odată ce ai venit la cabinet și ai expus niște simptome, este să găsească o rezolvare medicală, prin pastile și eventual spitalizare în funcție de caz.
Am fost la medicul psihiatru din cauza depresiei, nu pentru că sunt un om nebun, sper că se vede din câte scriu. Depresia, anxietatea și astfel de ramuri ce se extind la nivelul mental sunt considerate boli, chiar dacă ele nu se manifestă atât de puternic precum bolile fizice, dar totuși există.
Nu am luat tratamentul, am fost pus chiar să semnez că refuz orice medicamentație și spitalizare. Am făcut acest lucru, pe care îl recomand să îl faci și tu, din teama pentru a nu deveni sclavul unui medicament ce-mi oferă sentimente false. Cunosc povești și oameni care au început să ia medicamentație, care au devenit niște legume dar care nu sunt bucuroși, însă au sentimentele reprimate.
Problemele de acest nivel se vindecă prin înțelegere și comunicare, prin sport, prin vitamina B care ajută la sănătatea psihică, nu prin medicamente prescrise din obligație.
Răspunde
Benzodiazepinele ajută în aceste cazuri, nu știu de ce i-ai recomandat să renunțe la sfaturile doctorului, în calitate de ce spui asta? Dacă este în calitate de pacient atunci poți tăcea. Până la urmă eu nu am de unde să știu că tu ești o persoană sănătoasă psihic din câteva cuvinte vărsate pe un site.
Cât despre întrebarea ta ce spune doctorul este sfânt. Logodnica mea a urmat tratament pentru depresie postnatală și a ajutat-o.
Răspunde
Din păcate nu iti pot scrie in privat, deoarece statutul de senior nu ma lasa.
Uite cum sta treaba cu mine.
Sunt o adolescenta (intr o luna fac 17 ani) si sufăr de fobie sociala si anxietate.
Tot '' coșmarul'' si drama mea a început de la începerea liceului. când nah ca orice adolescenta începe sa se îndrăgostească. Si nu știu cum naiba, din Univers, tipul pe care l am plăcut(10luni), un an mai târziu a început sa ma placă si el reciproc.
Faza de rahat este ca din cauza timidității mi am pierdut șansa cu el, si acum e mult prea târziu, deoarece nu mai am nicio emoție fața de el, adică e ca si neexistent pentru mine.
Problema e alta, trecem de faza aceasta... Am descoperit ca nu era nici asa cum credeam eu, ci un băiat din ala mai de aventuri, nu un băiat serios. Si daca eram ne desparteam dupa liceu si dupa era fiecare cu drumul lui.
Nu asta e problema, băieți sunt miliarde.
Problema cu care ma confrunt, este ca mereu ma compar cu colegele mele care au avut nu știu cati prieteni, le vad extrem de extrovertite, mereu ies prin lume si eu cum is asa închisă, ma închid si mai tare in mine, nu am chef de nimic, uneori plâng de emoții si frustrare, mănânc mult pe baza de stres si din astea.
Noaptea mintea mea e intr o continua harababura.
Fie ca is pe toaletă, ca mănânc, ca is la liceu, ca pictez, ca citesc imi vine un '' demon''in cap care tot imi zice ceva de genul: O sa mori singura! o sa mori singura! o sa. mori singura! si tot asa de milioane de ori, si atâta de tare ma obosește, ca capul meu efectiv mai ca nu plesnește si ma doare oribil.
Deja am cearcăne de supărare.
plus ca am si fobie de timp si gata is ca si moarta.
Ma ia cu panica si imi bate inima îngrozitoar de tare.
Mereu capul meu se gândește la toate amintirile de când eram mica si cand le compar cu situația de acum, mi se face rău.
Apoi pe lângă faptul ca capul meu zice ca o sa mor singura, zice ca o sa rămân tot asa timida, si ca nu o sa iau nici bacul, nici nimic, ca nu o sa am nicio cariera profesionala.
Numai gândul ca abia după 19, ani dupa terminare liceului (poate) o sa imi fac prieten, si gândul ca o sa cad bacul si ca poate nu o sa ajung la faculate ma sperie teribil si mereu imi pun întrebări tare ciudate despre viață si despre rolul ei.
Mi a venit un gând ca dacă o sa rămân asa si pe la 22-23 de ani, o sa ajung pe extrema celalalta, la suicid chiar...Si eu nu imi doresc asta deloc.
cum sa scap de mizeria asta? de mintea asta bolnava?
Cum si ce sa fac?
De aia am întrebat de un psihiatru, deoarece m-am gândit ca poate cu medicamentație, poate o sa imi treacă.
Dar am mai pus întrebarea, deoarece imi este frica sa. nu aibă efecte cum ai zis, sa rămân ca si o leguma.
Ce naiba sa fac?
Nu mai pot sta in halul asta?
băiatul ala o sa ma bântuie tot timpul (asta e clar)
helppp.
Nu vreau sa par disperata, mulți imi zic vai ca ai doar 17 ani si din astea, dar nu e chiar asa...
Medicamentația e ultimul lucru la care să apelezi, sunt oameni pe care i-am văzut înainte și după ce au luat tratamentul cu pastile. Știu că judeci situația sau pe mine invariabil, dar de asta suntem buni toți. 
O mai spun o dată, dacă psihiatrul îți prescrie medicamentație nu este și necesară, sunt chestiuni rezolvabile prin modalități sănătoase, medicul își face datoria să ofere tratament și rezolvări pe cale medicală. Depresia, anxietatea sunt rezolvabile fără pastile și spitalizare. Scutește-mă cu ce zice medicul e lege pentru tine, nu e chiar așa. Sunt exemplul viu care a reușit să remedieze trecutul prin sport, comunicare și vitamine odată cu timpul.
Dacă alegeți să băgați toate pastilele în voi la orice depresie e problema voastră, omul poate să treacă prin consiliere peste problema lui, peste starea de neputință, este nevoie de voință și susținere morală.
N-am discord 
Nu putem vorbi te tog, puțin pe TPU?
nu mi trebuie nu știu ce sfaturi, ci doar câteva...
Bine, o să mă limitez la câteva cuvinte aici. Îmi dau seama cum este să te bântuie dorul de cineva, dezamăgirea că speranțele tale au fost distruse atât de ușor, că ai fost lăsată de izbeliște.
Ce ni se întâmplă în realitate cred că este dresaj, într-un fel ironic de a spune. Eșecul ne schimbă cu siguranță modul de gândire, ne face să percepem oamenii într-o viziune moralistă și retrasă, avem ocazia să percepem defecte și să facem comparația cu trecutul. Vrei să-ți spun un lucru? Trecutul mereu va fi mai frumos, amintirile cu cineva mereu vor fi mai frumoase, pentru că sunt momente care au fost și de care te-ai atașat emoțional, dar în esență le atribui o importanță puțin peste medie.
Nu te mai compara cu nimeni, nu mai căuta în disperare să te combini cu cineva nepotrivit. Eu am realizat că dragostea ne lovește, faptul că întâlnești pe cineva fără să-l cauți este o formă mai plăcută și naturală de a-l iubi. Tot răul este spre bine, când viața îți oferă eșecuri să nu plângi, este un mod eficient și dureros de a învăța, așa vei înțelege cel mai bine pe pielea ta, suferind pentru ca la rândul tău să ai ce povesti altor oameni.
Suntem într-un loc de joacă din care simțim și trăim, uneori nu e plăcut, la un moment dat vom trece peste, iar vârsta ta are real cele mai intense sentimente pe care poate simți omul. Trebuie să înțelegem că există ființe în lumea asta, care trec secvențial pe lângă noi, iar ele la un moment vor dispărea, suferim pentru că poate au lăsat ceva mai mult în urma lor. Mă bântuie o fostă relație de 2 ani și pe mine, pentru că eu iubeam sincer, dar uite că trebuie să acceptăm realitatea.
Așa pe final, te încurajez să comunici mai mult, nu mai sta retrasă pe întuneric, oferă-ți atenție, găsește ceva frumos și nou de făcut cu viața ta, ieși din zona de confort și luptă-te cu tine ca să scapi.
Mulțumesc mult! ❤️
Sper sa trec odată de aceasta situație.
-
anonim_4396 întreabă:
8 răspunsuri
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
