Sunt complesit.

M-am trezit in aceasta dimineata constient de nefericirea in care ma aflu, cufundat intr-o stare de zbucium launtric si inundat de intrebari, intrebari pe care mi le adresam singur si care generau o tristete covarsitoare, in aceeasi masura in care nu le puteam gasi raspuns.
Ca sa ajung la ceea ce ma framanta, am sa iti spun povestea mea, cititorule.
Am terminat liceul la 18 ani, profilul arhitectura, domeniu in care doream sa profesez, plin de ambitie si speranta m-am inscris la "Facultatea de Arte Frumoase Viena", unde am fost respins pe simplu motiv ca nu vorbeam limba germana, am incercat de asemenea si la "Facultatea de Arhitectura si Urbanism Cluj-Napoca" dar cu acelasi rezultat. Cu aripile frante dar resemnat, m-am decis sa reincerc anul urmator cu o ambitie si mai puternica. Colegii mei de liceu s-au inscris la "Facultatea de Design Oradea", facultate in care isi fac prezenta si azi. Am refuzat sa urmez turma in ideea de a continua ceva ce chiar imi doream sa fac, ceea ce imi placea cu adevarat. Nimiceam in sinea mea complet ideologia "Trebuie sa faci ceva, de dragul de a face ceva".
In anul cu pricina ma angajasem la o firma, pe un salar mizer pe care nu il primeam niciodata la timp si tot cu taraita dar care era suficient pentru a-mi putea achita orele de germana. M-am complacut in situatie deoarece nu aveam de ales, aveam obligatii, obligatii pe care le-am obtinut printr-o decizie luata gresit, ma hazardasem. Insfarsit, munceam si faceam germana, ma pregateam pentru a intra la facultate, lucru pe care l-am realizat, am fost acceptat la facultatea din Viena. Eram fericit, o fericire inabusitoare ce cuprindea in aceeasi masura si emotiile si neastamparul, am renascut, insa cat avea sa dureze aceasta fericire?
M-am mutat in Viena pentru inceperea facultatii, toate au decurs normal pana in aceasta iarna cand mi s-a comunicat ca pentru a-mi putea continua studiile am nevoie de o alta diploma care sa-mi ateste nivelul de germana, in acelasi timp aflam ca anul universitar imi era compromis. S-a prabusit cerul peste mine, in toata splendoarea lui m-a lovit atat de puternic incat m-a dezorientat total. Inca odata aveam aripile frante, numai ca de aceasta data, odata cu aripile mi-au fost taiate si sperantele, cu atat mai tare cu cat persoana la care locuiam avea sa piarda locuinta in care cohabitam.
Pierdut complet intr-un oras strain, fara nici o nadejde, hoinar in gandurile si suferintele mele, ma regaseam cu sufletul sfasiat cu ochii umezi dar lipsiti de lacrimi, unde sau in cine sa-mi gasesc curajul? Am fost tras la mal in cele din urma de doi colegi conationali, intr-o lume in care nu strainul, ci compatriotul tau incearca sa-ti faca rau, sa-ti taie fiecare fir de care atarni si sa te injoseasca, ei s-au dovedit a-mi fi prieteni desavarsiti, primindu-ma in caminul lor care avea sa ma gazduiasca neconditionat pana in momentul in care am sa-mi recapat darzenia. Am ales sa ascund toate aceste lucruri fata de familia mea, nu imi doream in nici un chip sa le aduc vreo suparare cu atat mai tare ingrijorari sau chiar mai mult sa-i impovarez cu ceea ce simteam si traiam eu in acele momente, mai ales ca situatia financiara era cat se poate de modesta, patimeam eu suficient. Consideram ca tristetea nu trebuie impartasita sau transmisa si ca interiorizarea ei era cea buna solutie, fericirea fiind cea care trebuia radiata in cele mai indepartate colturi dar de care duceam o lipsa acuta.
Ideea de a sta pe banii parintilor si sa fiu un pierde vara, fiind neproductiv si efectiv un trantor in acelasi timp in care ascundeam adevarul, mi-a dat un imbold spre gasirea unui loc de munca, a unei menirii cel putin pe termen scurt. Am reusit sa gasesc un loc de munca in care castigam suficient incat nu acceptam nici un sfant de la parinti si reuseam sa imi asigur traiul. Gaseam in asta oarecum o consolare pentru minciuna pe care o purtam, ideea de a refuza bani de la parinti, dar aceasta consolare nu era decat o iluzie, pe care am fixat-o in mine cu menirea de a-mi usura greutatea. Sunt trist.
Am ajuns sa pasesc din nou pe pamant, dar nu uscat, pasesc in glod dar pot respira. Mi-am fixat tintele desi am sagetile rupte, ma zbat sa revin la realitate desi pribegesc in deceptie. Sunt trist dar iubesc, ascund in mine o iubire platonica.
Iubesc.
Si ma trezesc in aceasta dimineata cu urmatoarele intrebari.
- Mi-am pierdut timpul in ultimii doi ani si sunt mai prejos acum decat colegii mei de la facultatea de design?
- E tragic sa incep facultatea la 20 de ani respectiv 21 in cazul in care mai pierd un an pentru a-mi insusi cunostintele necesare de germana?
- E chiar atat de lipsita de demnitate o minciuna prin care incerci sa protejezi fericirea celorlalti?
- Am si eu un loc sub soare?
- De ce destinul imi rupe sforile de fiecare data cand incerc sa-mi ating idealurile?
- De cate ori are sa imi mai fie frante aripile?
- Am sa fiu iertat vreodata?
- De ce ascund iubirea?
- Am sa cunosc vreodata fericirea?

Sunt intrebari stupide si poate nu cele mai potrivite, dar ma macina zi de zi si noapte de noapte, facandu-ma sa nu am somn curat, sunt intr-o stare de deznadejde continua, desi stiu ca trebuie sa sper si sa nu renunt niciodata.
Ma intreb, a nu renunta niciodata, nu inseamna de fapt a amana nerealizabilul? A-ti amana cautarile spre gasirea locului potrivit incat s-ar putea sa nu il gasesti niciodata?

Daca ai un raspuns prin care ma poti ajuta si in acelasi timp prin care ii poti ajuta pe cei ce sunt in situatii asemanatoare, nu ezita.

Sunt trist dar iubesc.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook