"Uneori lipseste o singura persoana si intreaga lume pare nepopulata." (Alphonse de Lamartine, poet francez)

Vi s-a intamplat sa traiti acest sentiment?

De trei ori. Primele doua dati, acum trei ani, cind am pierdut doi oameni foarte importanti, care n-or sa se mai intoarca niciodata. In iunie... s-a intimplat. Eram aerian, nu mai realizam ce se intimpla in jurul meu. Nu mai eram atent la nimic, nu vedeam, nu auzeam, parca eram in transa. Mergeam pe strada, ma uitam la oameni si parca era ireal, parca nu existau, nici ei, nici eu. Asteptam mereu sa ne revedem, parca era doar plecata. Aveam impresia, senzatia, ca in orice moment se poate intoarce. Nu realizam, nu concepeam ca a disparut, ca nu mai e, ca nu o sa mai vina. Locul era gol, mereu gol, casa era goala, lipsea ea. Probabil n-a fost destul, dupa cinci luni din nou. In noiembrie, citeva zile inainte de ziua mea. Pe neasteptate. Pe nestiute. Un necaz nu vine niciodata singur. Oricit ar fi de rau, de dureros, isi aduce dupa el "amicii". In cinci luni, au disparut doi oameni, doi. Am trait sentimentul de care spui de trei ori.