Uneori simt ca ma chinuie singuratatea...am prieteni dar parca nu imi ajunge cat vorbesc si cat ies cu ei. Nu ma refer neaparat la singuratate in sensul de a avea o relație, ci doar la un gol existential. Ceva solutii? Va rog.

Exista in fiecare om un gol, "gol existential", cum l-ai numit tu. Cei mai multi, implicati mai tot timpul in activitati, nici nu realizeaza ca il au. Trebuie sa te opresti, sa iti opresti sufletul ca sa realizezi ca el exista. Iar cand ai aflat de el, nimeni si nimic nu il poate umple decat cel ce i-a dat forma ce o are: Dumnezeu. Acel gol are forma lui Dumnezeu, si de aceea nu poate fi umplut decat de Dumnezeu. Poti sa il acoperi, si tragedia e ca oamenii incearca sa il acopere cu orice e in viata asta (parteneri, relatii, bogatii, pasiuni, activitati), dar nu cu El, poti sa incerci sa fugi de el, dar el va fi mereu acolo. "Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne. Şi neliniştit este sufletul meu până nu-şi va afla odihna în Tine." spunea atit de frumos sfintul Augustin, vorbind despre acel gol.
Poate a sosit timpul sa Il cauti pe Dumnezeu. Pentru multi, El este ceva vag, indepartat, intangibil, iar pentru unii e ca si cand nu ar fi, de aceea nu cred in El. Dar, asa cum a ajuns sa fie pentru altii, mai putini la numar, El poate fi aproape de tine, aproape de inima ta, de fapt, poate sa isi faca loc in inima ta mult mai mult si mai bine decat orice partener ai avea, chiar si cel perfect, pentru ca doar El poate umple acel gol existential.
Cautarea nu e simpla. Desi se spune ca si cei fara minte Il pot gasi, si chiar am cunoscut un asemenea caz. E un drum, adesea lung, dar, la capatul caruia, atunci cand Il vei fi gasit pe El, vei avea sentimentul profund ca te-ai intors acolo unde trebuia, la origini, ca te-ai intors acasa. Si linistea ce va cuprinde atunci sufletul tau va depasi orice furtuna a vietii.

Cum simți golul. Adică când îl simți, ce vezi, auzi sau simți în corp?

Doar sa stii ca nu esti singur si ca toate relatiile pe care le ai acum sunt rezultatele implicarii tale in viata sociala.

Eu,ca si crestin, consider ca numai Dumnezeu poate umple acel gol din sufletul omului.
Dumnezeu poate fi si parinte si prieten si confident in acelasi timp.

Ferice de omul care Îl poarta pe Dumnezeu in suflet si a carui baza este Dumnezeu.
Cu Dumnezeu nu suntem niciodata singuri, El poate umple orice gol din sufletul omului.

Iar în schimb, pustnicii, deși sunt singuri fizic în pustie, ei cu duhul se roagă tot timpul pentru toată lumea, și sunt împreună cu toți sfinții și creștinii cu adevărat ortodocși.

Relațiile pe care le aveți, sunt probabil prea reci, și poate prea formale.
În aceste prietenii, vă feriți să vă spuneți unii altora multe lucruri, eventual sunteți foarte artificiali doar de dragul de a păstra „o reputație", iar acest baraj înseamnă cu adevărat că vă faceți să rămâneți singură, pentru că v-ar fi teamă ca vreunul din prieteni să fie dezgustat, ofensat, jignit etc.

Pot spune că singurii care pot spune că îmi sunt prieteni sunt cei care nu se ascund în spatele formalităților, și spun lucrurilor pe nume: dacă e ceva unde trebuie să fiu luat în batjocură, mi-o spun pe față, și de asemenea, și când e invers, nici ei nu au vreo problemă.

Mentinete activ zilnic/ fa-ti un program care il respecti si ai sa observi ca dispare din golul care il simti.
"Nu ma refer neaparat la singuratatea in sens de a avea o relatie?"
Dar la ce fel de singuratate te referi? Gasesti o prietena sau mai multe indiferent daca sunt cu cineva sau nu, si vorbeste cu ele. Poarta-te ca atare. Ca barbat ai nevoie de atentie feminina indiferent daca vine de la o iubita sau alte femei, degeaba te crezi feroce si ca nu ai nevoie de asa ceva. Si cel mai important nu pune la suflet daca te resping. Nu e nimic ineregula cu tine daca cineva nu vrea sa faca parte din viata ta.

Ai nevoie de o apropiere de Dumnezeu.

Să-ți găsești un scop.